La mare, la soare…

N-am mai scris de mult ceva pe aici. S-a asezat praful pe amintiri. Suflu incet, doar cat sa nu imi vina in fata si gata: amintirile sunt la fel de colorate ca atunci cand s-au intamplat.

A trecut o vara, acum e toamna tarziu. Dar afara nu se simte lucrul asta. Doua zeci de grade intr-o zi de noiembrie. Ciudat. Dar imi place. Aseara am scos capul pe geam si mi-a trecut toata vara intr-o secunda prin fata ochilor. A fost placut.

Vara mea a inceput devreme…cred ca pe la sfarsitul primaverii prin mai, un sfarsit de mai mai exact dupa ce mi-am dat “demisia” de la o firma care habar nu avea ce vroia, nu era hotarata cu nimic si nici de incredere. Bine am facut!

Apoi dupa ceva timp mi-am gasit de lucru de noapte la o firma de curierat. Era ok, lucram vreo 4-5 ore pe noapte si se merita. Oarecum. Dupa vreo 2 saptamani am zis ca vreau sa-mi incerc norocul si ca ospatar la un hotel de vreo 4 stelute.  A fost ok la inceput ca m-au invatat cei de acolo una, alta….dar na..cica eram in proba vreo 2 saptamani…si cam atat am si stat ca na…mai vroiau si alti oameni in proba. Nu mi-a parut rau. A fost o experienta, am invatat ceva. Bine am facut!

Peste nici o saptamana mi-am luxat glezna si nu am mai putut sa lucrez. Nu au vrut sa-mi dea concediu… Bineinteles ca am preferat sa stau acasa si sa ma refac. Bine am facut!

Au mai trecut cred ca daor vreo 2 saptamani… Eram intr-o zi de vineri, dimineata. Eu si cel mai bun preten de-al meu Mitza am zis sa mergem la un baschet in cinstea gleznei mele aproape vindecate (tot la baschet am dat cu ea de pamant). Stam noi si jucam, relax, usor, era cald si bine. Veni timpul sa mergem inapoi spre casa. De mult vorbisem ca in vacanta sa ne cautam amandoi ceva de lucru. Luam un ziar cu anunturi de lucru si vedem un anunt: cautam oameni pentru vanzare pe litoral. Am stat un pic, ne-am uitat unu la altul, si am pus mana pe telefon (Bine am facut). In 2 ore eram deja la interviu si dupa 20 de minute angajati…. in 36 de ore urma sa fim la mare.

Duminica la pranz noi asteptam in fata la SummerTime in Venus sa vina 2 viitori colegi de lucru sa ne duca la hotel unde trebuia sa fim cazati. Dupa vreo 30 de minute si vreo 4 telefoane date in legatura cu locatia noastra, vin si viitorii colegi si ne duc la hotel, la hotel la Egreta.

Ajungem noi acolo, ne inspaimantam de ce vedem… conditii nu prea cum ne asteptam, dezordine in camera, colegi care parca vroiau sa scape de tine si zvonuri false. Dar pana la urma am rams pana a venit seful. Si bine am facut:D

De aici incepe restul… va urma…

La 21 de ani…

Vreme trece, vreme vine… Acesta este un lucru de care nu ne putem indoi. Trecerea vremii e un lucru ireversibil, cel putin momentan, sau cel putin cat voi mai fi in viata:). Au trecut ani destui de cand eram mai mic si mai prost dar si mai fericit si lipsit de griji.

Acum, la 21 de ani,  realizez ca istetimea nu iti aduce fericirea, sau poate ca fericirea nu se mai obtine din aceleasi lucruri ca la 5 ani.

La 21 de ani, incerc sa fiu altfel fata de restul, incerc sa nu ma las influentat, incerc sa fiu eu. Dar nimeni nu pricepe acest lucru. Pana si tata mi-a zis: “De ce trebuie sa fii tu mereu impotriva? de ce nu poti fi ca altii?” Raspunsul: pentru ca pot sa fiu asa cum vreau eu si chiar daca e greu am optiunea de a incerca.

Esti la fel ca altii daca esti diferit? sau esti diferit daca esti la fel ca altii?

Sunt satul sa ma uit in jur si sa vad mereu cate o “haita” de tineri in care, fiecare membru, vrea sa fie cat mai pe placul intregii turme.

Sunt satul sa vad indivizi care fac lucruri doar pentru ca asa au vazut ei ca au facut si altii.

Sunt  satul sa vad prin fata mea vieti care nu se indreapta catre nimic…

La 21 de ani, traiesc intr-o lume nebuna, intr-o lume a non-valorilor. Intr-o lume in care nu mai conteaza dorinta sau opinia proprie, o lume in care a ajuns sa conteze daca ai vazut un rahat de scandal intre 2 fufe la tv, o lume in care nu conteaza cine esti tu, ci cu cine esti prieten, o lume in care nu conteaza parerea ta, conteaza doar sa fii de acord cu restul.

La 21 de ani, realizez ca nu pot face ceva daca ma gandesc mereu la esec.

La 21 de ani, vreau sa plec si sa nu ma mai intorc.

La 21 de ani, sunt pus in fata unor situatii de totul sau nimic… daca iese partea cu totul e cel mai ok, dar daca iese partea cu nimicul, macar stiu ca am incercat si ca altadata nu va mai fi nevoie sa iau astfel de decizii.

La 21 de ani, parintii sunt de parere ca daca ei nu au facut nimic in viata lor, nici eu nu am sa fac, pentru ca nu ma pot impotrivi sistemului. Cine a spus vreodata ca eu imi ascult parintii? Sau cine a zis ca nu pot sa am propriul sistem?

La 21 de ani, realizez ca nu o facultate te face mai destept.

La 21 de ani, imi numar prietenii pe degetele de la jumatate de mana:). Si e de bine.

La 21 de ani, pot sa devin orice imi doresc.

La 21 de ani, vreau sa distrug omenirea.

La 21 de ani  am 2 joburi.

La 21 de ani, m-am gandit la cum ar fi lumea fara mine.

La 21 de ani, am iubit, dar nu stiu cum e sa fii iubit.

La 21 de ani…

Timpul schimbarii…

De ceva vreme ma tot bantuia o umbra, o umbra a banalului, o umbra plictisitoare, o umbra lipsita de motivatie… dar zilele acelea au trecut… in luna care se incheie imediat am reusit sa imi fac rost de o motivatie  care sa ma schimbe… mi-am adus aminte de planurile pe care mereu le-am lasat sa astepte si am inceput sa lucrez la ele. Azi un pic, maine un pic, si tot asa…pic cu pic s-a adunat intr-o luna…momentan sunt aproape sa termin un proiect gandit acum vreo 9-10 luni…si pus putin cate putin in aplicare de vreo 4 luni.

Alt lucru care s-a schimbat in ultima luna a fost perceptia mea fata de anumite persone, sau mai bine spus fata de o anumita persoana, am realizat ca e mai bine asa chiar daca nu asta imi doresc…. dar daca tin cu adevarat la acea persoana,  e mai bine sa renunt decat sa  fie mai tarziu mai greu.  Vreu sa o privesc in ochi fara sa sufar, fara sa ma gandesc la ce-ar fi putut fi, chiar daca o voi vedea in compania altei persoane…

Tot in aceasta luna am mai observat ca unii prieteni nu te mai considera “demni de atentia lor” in momentul in care cred ei ca si-au gasit fericirea in compania cuiva. Nu ma deranjeaza personal… sunt obisnuit cu astfel de obiceiuri din partea diverselor persoane care au fost candva prieteni, amici cu mine…

De asemenea am inceput sa ma pregatesc pentru “razboiul” meu cu lumea care va incepe in vara, am inceput antrenamentele serios,  sper sa nu ma plictisesc prea repede. Daca o voi tine in ritmul asta… voi “cuceri” universul cat de curand, doar pentru a arata cuiva ca pot…

Sper sa mentin acest ritm si in continuare, macar cat a fost in ultima perioada si sa-mi vad de viata mea in continuare… si sa am parte de liniste si as fi multumit… pana data viitoare…

Si-a mai trecut un an…

…alt an…lumea isi face planuri mereu cand intra in noul an cu speranta ca poate anul asta se vor tine de ele…eu nu sunt asa…nu imi fac planuri sa ma tin de ele…nu imi fac sperante desarte… pentru ca stiu ca daca nu se vor implini voi fi dezamagit…sunt satul de planuri… sunt satul de multe… tot ce vreau eu… e sa fie altfel… cum altfel? oricum altcumva…sunt satul de aceasta monotonie care imi macina rabdarea in asteptarea unei schimbari… nu conteaza de care, buna sau rea… pot sa-i fac fata, am facut fata la multora in viata mea…

Poate ca in primul rand ar trebui sa ma schimb eu… dar daca m-as schimba in vre-un fel mi-as pierde identitatea mea, n-as mai fi eu… probabil as lua identitatea unei alte persoane… poate as incerca sa imit pe cineva… nu cred ca mi-ar face placere…

Eu observ. Mereu observ. Lumea in miscare, lumea pe loc, oameni, atitudini…tot ce ma inconjoara si tot ce ma intereseaza… de cele mai multe ori ma simt in plus…nu ma incadrez in nici o categorie , nu pot fi etichetat ca apartinand vreunui grup, neputand apartine vreunei multimi.  Ma intristeaza dar ma si bucura… cam ciudat… imi pare bine ca am constiinta proprie si nu ma las influentat…dar ma intristeaza faptul ca sunt singur, ca nimeni nu vede, intelege lucrurile intr-un mod similar mie…. nu vreau sa spun ca sunt cel mai bun sau ca eu sunt cel mai important… nu, in nici un caz… dar eu as vrea ca lumea asta… sa vada lucrurile care conteaza cu adevarat si sa nu se mai impiedice de maruntisurile vietii si sa vada ca nimic din ceea ce conteaza cu adevarat atat timp cat suntem in viata nu se poate cumpara, ci se castiga… se castiga foarte greu…

Anul asta… sau mai bine zis perioada urmatoare va fi una a schimbarilor… in primul rand as vrea sa ma schimb… dar sa pastrez ceea ce e bun… si sa devin si mai bun… dar sa nu-mi pierd valorile dupa care imi urmez cursul vietii si care m-au adus aici unde sunt…intr-o lume prea pustie pentru mine… dar prea galagioasa totodata…

Sfarsit de octombrie…

A mai trecut o luna din viata mea, o luna plina de semnificatie, intamplari, situatii, cel putin pentru mine. Luna aceasta am simtit ca am mai evoluat un pic, ca am mai dobandit experienta de viata. Am realizat ca uneori o situatie nu poate depinde numai de mine, cateodata mai trebuie sa existe si altcineva care sa se implice, am mai realizat ca uneori e bine sa renunt mai devreme, decat mai tarziu … deoarece odata cu trecerea timpului rana lasata e mai adanca… si doare…

La inceputul acestei luni mi-am luat si primul meu job, nu e cine stie ce., adica nu e ceva din care sa fac cariera….dar ma ajuta sa-mi limpezesc mintea si sa pot sa uit anumite amintiri….jobul asta ma tine treaz toata noaptea. Chiar daca sunt inconjurat de imbecili, am invatat sa ignor complet, am invatat sa fiu nepasator, am invatat sa merg mai departe.

La facultate nu stiu daca am fost de vreo 5 ori luna asta, nu mai am nici un interes fata de facutate de cand nu mai sunt cu EA in grupa. Poate ca e mai bine asa, sa fim in grupe separate… poate ca asa rana se va cicatriza mai usor…poate ca voi trece peste…poate…..dar nu, nu pot….inca tin la ea, inca ma gandesc la ea in fiecare zi, inca ma intreb…ce-ar fi fost daca?….

Asta e viata…cu suparari, necazuri si dezamagiri…tot ce imi ramane de facut e sa incerc sa o schimb…

Hmm…

Ceva s-a intamplat…ceva nu mai e cum era….ceva s-a schimbat…cam de o luna….devine aiurea…devine fara sens…nu-mi place…

Amintiri…din copilarie(2.1)

Multe au fost, multe au trecut…multe vor mai fi, multe se vor mai intampla. Timpul trece, si odata cu el si noi trecem prin viata, si odata cu trecerea prin viata ne schimbam si noi, schimbarea cea mai importanta fiind cea din punct de vedere intelectual; ne schimbam preferintele, gusturile, mentalitatile, opiniile, ideologiile…

Daca atunci cand eram mic abia asteptam sa merg la vot, acum este exact invers…sa nu aud de asa ceva pentru ca nu ma intereseaza, nu este in sfera mea de interese politica si nici nu va fi vreodata, cate zile voi trai, nu voi merge niciodata sa votez un imbecil, deoarece daca fac asta din start m-as simti un sclav, cineva ar fi mai presus de mine, eu fiind doar un pion  pe campul lui de joc…asa ca…de ce nu as prefera sa ma simt eu mai presus decat unul care nu are nici o legatura cu mine? de ce sa fie cineva “presedintele”, “primarul”,”parlamentarul” meu? de ce sa ma simt supus? nu ms, nu am nevoie de asa ceva, eu pentru mine sunt mai presus decat orice astfel de “papagal”…nu ma intereseaza cine e la “putere”, nu ma intereseaza ce vrea ala de acolo. Toata aceasta razvratire a mea pentru politica se datoreaza faptului ca un om ca mine nu poate avea nici un beneficiu, satisfactie de pe urma porcariilor spuse de eventualii “conducatori” ai maselor de oameni. Pentru mine politica e ca un mare cacat, adica incerc sa evit sa calc in el, deoarece stiu ca nu pot avea parte de nimic bun: 1. aluneci pe el, 2. miroase urat.

Tot cand eram in faza de copil mic si prost as fi vrut sa intru in armata, sa lupt pe front in caz de razboi, sa devin erou…yeah right, si marmota? Astazi nu mai gandesc la fel…adica  decizia asta am luat-o acum vreun an si ceva cand am fost la recrutare si le-am zis la indivizii de acolo ca nu am chef de armata, ei surprinzator au fost de treaba si au zis: “ok, nu ai obligatii militare”. Adica de ce mi-as da eu viata pentru Romania, ce imi ofera romania mie? mai nimic…cred ca si daca traiam in africa eram mai fericit, chair daca as fi murit la 15 ani din cauza foametei sau mai stiu eu a ce…Vreau sa spun ca nu se merita sa mori pentru o tara doar ca sa o duca niste puslamale de “conducatori”, parlamentari, oameni ai clasei sociale privilegiate bine, daca vor aia sa o duca ei bine, ei sa moara pentru tara. Pe mine nu ma incalzeste cu absolut nimic faptul ca sunt roman; nu sunt patriot, mi-as vinde tara cu prima ocazie, as pleca din ea cu prima ocazie. Sa lupti pentru Romania trebuie, cel putin sa-ti lipseasca  o emisfera cerebrala, sa nu stii ce sa faci si sa fii sclavul cuiva. Nici daca nu as mai avea pentru ce sa traiesc tot nu mi-as risca viata sa lupt intr-un razboi pentru tara, nu ca mi-ar fi frica de moarte, pentru ca nu imi e, ci pentru ca sunt lucruri pentru care merita sa mori…iar razboiul nu e unul dintr ele…., iar pana la urma…cine a pornit razboiul…acela sa-l termine…

Alt meserie pe care doream sa o urmez cand eram mic era cea de popa. Bine am facut ca nu am pus in practica acest lucru…Daca pana acum cativa ani mai credeam in mana extensibila a lui smekerul aluia de sus care se intinde si ne da dupaci peste cap daca facem prostii…astazi nu mai inseamna nimic pentru mine, nu mai cred in asa ceva. Eu sunt stapanul meu, eu sunt d-zeul meu, nu am nevoie sa traiesc cu frica in fiecare zi ca daca nu ma las manipulat de forta divina din stratosfera voi avea de suferit…am ajuns la momentul in care nu mai pot fi mintit cu astfel de prostii, si chair nu ma intereseaza ce se va intampla cu mine dupa ce nu voi mai fi. Aceasta tema o voi amanunti intr-un mesaj ulterior, deoarece acum e tarziu si imi e somn…si ar fi multe de precizat…

N-are rost…

De multe ori, stau zilnic si ma gandesc daca am vre-un rost in aceasta viata mizerabila de care am parte…de cand ma stiu mai nimic nu mi-a mers bine pe nici un plan(intelectual, sentimental, motivational, etc)…mereu a intervenit ceva intre viata pe care as fi dorit-o si viata pe care o traiesc. Eu am fost mereu cel care trebuia sa se arda…cel care sa fie “altfel”, cel care era diferit de ceilalti. Nu regret acest lucru, deoarece experienta asta pot spune ca a avut cel mai mare impact asupra dezvoltarii mele psihice…mereu trebuia sa stau sa gandesc un lucru de nenumarate ori doar ca sa gasesc o solutie optima…

Daca as fi fost ca ceilalti as fi fost tipul de om care ar fi mers mereu pe instinctul de moment…pe satisfactia clipei fara sa stau sa ma gandesc la urmarile placerii de moment, care de cele mai multe ori nu sunt foarte placute. Probabil ar trebui sa fiu recunoscator destinului pentru viata pe care o duc si care zi de zi imi ofera noi provocari si noi probleme. Fara destinul pe care il am cred ca as fi fost alt om cu alta mentalitate si cu alte principii. Poate ca mi-ar fi fost mai simplificata viata, poate ca ar fi fost mai usor parcursul meu prin ea, poate chiar ar fi fost si mai placut decat este acum…, dar cu siguranta nu ar fi fost la fel de provocatoare, la fel de interesanta sau la fel de complicata.

Consider ca decat sa ai o viata buna si sa stai cu frica sa nu intervina ceva in aceasta viata sa o tulbure, sa o transforme in rau, mai placut ar fi ca atunci cand ai parte de o viata nu tocmai “fericita” sa te bucuri sau cel putin sa ai satisfactia, ca atunci cand ai rezolvat o problema, cand ai iesit dintr-un necaz ca esti pentru moment mai presus de destinul vietii si ca cel putin in momentul acela scorul dintre tine si viata va fi de 1-0.

Oare are rost sa traim cu speranta la o viata mai buna, mai fericita, mai asa cum vrem noi? Oare are rost viata lipsita de griji? Oare are rost o viata pe care stam ca pe ace? Oare are rost sa visam degeaba?

N-are rost…

Doar o alta zi…

Azi, 4 iunie, teoretic ar fi fost ziua mea de nastere, as fi implinit 20 de ani, as fi schimbat “prefixul” ,bla bla bla…practic, a fost doar o zi obisnuita le fel cu cele 364 de zile care au trecut de la ultima mea “zi de nastere”. Nu sunt eu genul caruia sa-i pese de aceasta zi. Nu ma incanta cu nimic, fiecare zi de nastere ne aduce sfarsitul mai aproape, ceea ce unii nu constientizeaza si ne face sa ne punem pe ganduri.

Daca unii isi doresc luna si stelele de pe cer de ziua lor de nastere…eu nu imi doresc absolut nimic pentru ca nu trebuie sa existe o zi care sa indeplineasca dorintele…fiecare zi tre sa  fie o lupta cu propriile aspiratii, in fiecare zi ar trebui sa incercam sa ne indeplinim obiectivele, fiecare zi ar trebui traita…

Cinci persone apropiate mie si-au adus aminte ca azi e “ziua mea”: Tata, mama, fratemiu:Adi , soramea: Alina si vechiul meu prieten din copilarie: Mitza. In rest a fost o zi linistita, exact cum imi place mie.Nimeni sa nu ma deranjeze, sa-mi tulbure linistea…nimeni care sa aibe treaba cu mine…a fost bine….

E miezul noptii acum, si incepe o alta zi…la fel ca toate celelalte..

Amintiri…din copilarie (2)

Se facea ca eram mic…undeva intre 5-12 ani…si aveam planuri, stiam ce vreau sa devin, n-aveam probleme, era totul asa cum trebuia sa fie pentru un pusti mic si prost. Cred ca aveam vreo 4 ani si ceva, nu mai stiu exact….banuiesc faptul ca actiunea se intampla prin ‘92. Eram acasa in fata televizorului cu fratii mei si parca cu inca o persoana, cred ca era tanti Silvia. Tin minte ca intrebasem unde sunt mama si tata si mi se raspunsese ca s-au dus sa voteze. Habar nu aveam ce inseamna lucrul acela, dar mai aflasem, tot atunci, ca trebuie sa ai 18 ani ca sa poti sa votezi, deci ar fi trebuit sa astept o vesnicie sa pot sa fac si eu lucrul asta, eram foarte nerabdator…

Mai crescusem nitel si cred ca in urma unor vizite pe la bunicii din partea mamei, vroiam la un momentdat sa ma fac popa.  De ce? Pentru ca popa o ducea bine, avea tot ce ii trebe, era cunoscuta de toata lumea. Dar nu stiam exact ce si cum trebuie sa faci in rol de popa, stiam doar ca tre sa dai din gura si sa ai mereu o lumanare la tine. Aveam 6-7 ani…

Apoi mai crescand si aprofundand abecedarul pe la scoala, am invatat sa citesc, iar asa pierdutul timpului la tv chiar si atunci cand era scris pe ecran a devenit o pasiune. Tot urmarind eu cu mare interes toate scrisurile de la televizor la un momentdat vad scris “Parlament” si era aratata o imagine cu niste omeni adulti care nu faceau decat sa ridice mana si sa doarma. Atunci mi-am propus sa devin si eu un om care ridica mana si doarme intr-un scaun, si mai castiga si bani pe deasupra…

Trecand anii si eu tot crescand nitel cate nitel am ajuns undeva pe la 11-12 ani…Am un verisor,Ionut se numeste, iar pe vremea aceea cand deja incepeam sa stiu de existenta mea catusi de putin el era in armata, si ne mai vizita cateodata cand mai era prin zona si tot povestea el ce se mai intampla pe acolo. Totul parea foarte comic, mai ales ca iesea din gura lui, el fiind o fire mai amuzanta de fel. Timpul trecea…el tot venea si mai povestea…si asa am ajuns sa imi doresc sa intru in armata…

To be continued…