Totul se destrama…

Am alergat odata cu timpul toata viata mea, mereu il depaseam, mereu eram inaintea lui, mereu ii faceam in ciuda. Mereu. Dar a venit vremea cand nu am mai vrut sa alerg, vremea cand am devenit lenes, vremea cand credeam ca totul mi se cuvine, vremea cand vroiam ca totul sa vina la mine. Aveam motive. Mult prea multe…

Si a venit vremea si am renuntat. Am renuntat la tot ce imi era mai drag, am renuntat la tot ce am puteam avea, simti vreodata, incerca vreodata. Am renuntat la planurile mele, am renuntat la visele mele. Am imbatranit. Psihic. Ma las prada lumii inconjuratoare, ma las prada vulturilor din desert care se invart in jurul unui hoit muribund.  Ar trebui sa fie aruncate pietre spre mine pentru ca nu ma zbat, pentru ca nu lupt mai mult. Acum ceva ani, ani buni, o persoana mi-a lasat scris sa nu renunt niciodata la visele mele. Am incercat sa o ascult, respectul meu catre acea persoana fiind castigat de ceva timp. Dar vremea a trecut. Nu mi-am imaginat vreodata ca pentru a trai trebuie sa visezi. Cand am inceput sa renunt la vise, am renuntat la tine, cand am renuntat tine, am renuntat la viata. Viata pentru mine inseamna viata psihica, viata gandului, viata imaginatiei. Viata fizica este efemera…

Am renuntat la mine de vreo 2 saptamani doar, dar mi s-a parut o eternitate, o eternitate care se adanceste, care incet, pierde legatura cu lumina de deasupra….

Dar se spune ca nu poti fi sus pana nu ai atins limita de jos a prapastiei… si drumul in jos abia a început…

Stele sparte în asfalt
Prin scantei si cioburi calc
Noaptea ne-a orbit pe noi
Doi copii prinsi în rãzboi
Pe platoul cu eroi
Vrem minate mii de flori
Suntem visãtori

Alternosfera – Visători cu plumb în ochi