E o perioada stranie cea prin care trec. Nu simt ca traiesc, simt doar ca astept sa treaca zilele una dupa alta, simt doar ca totul se rezuma la ciclul saptamana de lucru – weekend. Cele 40 de ore saptamanale trec extrem de repede, weekend-ul chiar mai repede. Mi-am luat cateva zile libere saptamana aceasta. Credeam ca merg la Cluj. Nu am ajuns. Nu ma astepta nimeni acolo. Asta e viata. Data viitoare, poate…
Imi e greu sa lupt de unul singur mai ales cand nu vad o finalitate. Stiu care e scopul meu in viata asta. Sa fiu erou. Eroul propriei vieti. Sa ma salvez de oricate ori trebuie si am nevoie. Insa nu e asa simplu… in ultima vreme eroul din mine s-a facut cam lenes, nu mai are chef de salvari de situatie, nu mai are chef sa imi explice ce e bine si ce e rau. I-am castigat increderea… de ar sti ce fraier a fost cand a ales sa nu mai fie acolo mereu… L-am pacalit. I-am zis ca e totul bine, ca progresez, ca incep sa vad luminita de la capatul tunelului, si a crezut fraierul. L-am mintit frumos. I-am aratat ca pot. Pana a lasat garda jos si m-a lasat sa imi fac de cap. Nenorocitu’… Imi e dor de el. Sa vina, sa traga de mine sa stau treaz cu noptile si sa mai invat cate ceva.
…Si a uitat fraeru’ sa imi interzica sa iubesc pe cineva. Si am comis-o. Si am iubit iar, si iar am fost ranit. Nu ma invat niciodata. Bine, stiam ca va fi greu, eram pregatit sa lupt… dar pentru cateva momente am crezut ca asta e momentul fericirii mele, si bineinteles ca m-am inselat amarnic. Au fost doar cateva clipe.
Trebuie sa incep iar sa privesc totul cu indiferenta. Era mult mai bine atunci. Nu inteleg de ce tot imi pasa de orisice… Indiferenta – solutia tuturor problemelor… atat de simplu, atat de eficient.
Tcmo6's Life 