Amintiri…din copilarie(2.1)

Multe au fost, multe au trecut…multe vor mai fi, multe se vor mai intampla. Timpul trece, si odata cu el si noi trecem prin viata, si odata cu trecerea prin viata ne schimbam si noi, schimbarea cea mai importanta fiind cea din punct de vedere intelectual; ne schimbam preferintele, gusturile, mentalitatile, opiniile, ideologiile…

Daca atunci cand eram mic abia asteptam sa merg la vot, acum este exact invers…sa nu aud de asa ceva pentru ca nu ma intereseaza, nu este in sfera mea de interese politica si nici nu va fi vreodata, cate zile voi trai, nu voi merge niciodata sa votez un imbecil, deoarece daca fac asta din start m-as simti un sclav, cineva ar fi mai presus de mine, eu fiind doar un pion  pe campul lui de joc…asa ca…de ce nu as prefera sa ma simt eu mai presus decat unul care nu are nici o legatura cu mine? de ce sa fie cineva “presedintele”, “primarul”,”parlamentarul” meu? de ce sa ma simt supus? nu ms, nu am nevoie de asa ceva, eu pentru mine sunt mai presus decat orice astfel de “papagal”…nu ma intereseaza cine e la “putere”, nu ma intereseaza ce vrea ala de acolo. Toata aceasta razvratire a mea pentru politica se datoreaza faptului ca un om ca mine nu poate avea nici un beneficiu, satisfactie de pe urma porcariilor spuse de eventualii “conducatori” ai maselor de oameni. Pentru mine politica e ca un mare cacat, adica incerc sa evit sa calc in el, deoarece stiu ca nu pot avea parte de nimic bun: 1. aluneci pe el, 2. miroase urat.

Tot cand eram in faza de copil mic si prost as fi vrut sa intru in armata, sa lupt pe front in caz de razboi, sa devin erou…yeah right, si marmota? Astazi nu mai gandesc la fel…adica  decizia asta am luat-o acum vreun an si ceva cand am fost la recrutare si le-am zis la indivizii de acolo ca nu am chef de armata, ei surprinzator au fost de treaba si au zis: “ok, nu ai obligatii militare”. Adica de ce mi-as da eu viata pentru Romania, ce imi ofera romania mie? mai nimic…cred ca si daca traiam in africa eram mai fericit, chair daca as fi murit la 15 ani din cauza foametei sau mai stiu eu a ce…Vreau sa spun ca nu se merita sa mori pentru o tara doar ca sa o duca niste puslamale de “conducatori”, parlamentari, oameni ai clasei sociale privilegiate bine, daca vor aia sa o duca ei bine, ei sa moara pentru tara. Pe mine nu ma incalzeste cu absolut nimic faptul ca sunt roman; nu sunt patriot, mi-as vinde tara cu prima ocazie, as pleca din ea cu prima ocazie. Sa lupti pentru Romania trebuie, cel putin sa-ti lipseasca  o emisfera cerebrala, sa nu stii ce sa faci si sa fii sclavul cuiva. Nici daca nu as mai avea pentru ce sa traiesc tot nu mi-as risca viata sa lupt intr-un razboi pentru tara, nu ca mi-ar fi frica de moarte, pentru ca nu imi e, ci pentru ca sunt lucruri pentru care merita sa mori…iar razboiul nu e unul dintr ele…., iar pana la urma…cine a pornit razboiul…acela sa-l termine…

Alt meserie pe care doream sa o urmez cand eram mic era cea de popa. Bine am facut ca nu am pus in practica acest lucru…Daca pana acum cativa ani mai credeam in mana extensibila a lui smekerul aluia de sus care se intinde si ne da dupaci peste cap daca facem prostii…astazi nu mai inseamna nimic pentru mine, nu mai cred in asa ceva. Eu sunt stapanul meu, eu sunt d-zeul meu, nu am nevoie sa traiesc cu frica in fiecare zi ca daca nu ma las manipulat de forta divina din stratosfera voi avea de suferit…am ajuns la momentul in care nu mai pot fi mintit cu astfel de prostii, si chair nu ma intereseaza ce se va intampla cu mine dupa ce nu voi mai fi. Aceasta tema o voi amanunti intr-un mesaj ulterior, deoarece acum e tarziu si imi e somn…si ar fi multe de precizat…

N-are rost…

De multe ori, stau zilnic si ma gandesc daca am vre-un rost in aceasta viata mizerabila de care am parte…de cand ma stiu mai nimic nu mi-a mers bine pe nici un plan(intelectual, sentimental, motivational, etc)…mereu a intervenit ceva intre viata pe care as fi dorit-o si viata pe care o traiesc. Eu am fost mereu cel care trebuia sa se arda…cel care sa fie “altfel”, cel care era diferit de ceilalti. Nu regret acest lucru, deoarece experienta asta pot spune ca a avut cel mai mare impact asupra dezvoltarii mele psihice…mereu trebuia sa stau sa gandesc un lucru de nenumarate ori doar ca sa gasesc o solutie optima…

Daca as fi fost ca ceilalti as fi fost tipul de om care ar fi mers mereu pe instinctul de moment…pe satisfactia clipei fara sa stau sa ma gandesc la urmarile placerii de moment, care de cele mai multe ori nu sunt foarte placute. Probabil ar trebui sa fiu recunoscator destinului pentru viata pe care o duc si care zi de zi imi ofera noi provocari si noi probleme. Fara destinul pe care il am cred ca as fi fost alt om cu alta mentalitate si cu alte principii. Poate ca mi-ar fi fost mai simplificata viata, poate ca ar fi fost mai usor parcursul meu prin ea, poate chiar ar fi fost si mai placut decat este acum…, dar cu siguranta nu ar fi fost la fel de provocatoare, la fel de interesanta sau la fel de complicata.

Consider ca decat sa ai o viata buna si sa stai cu frica sa nu intervina ceva in aceasta viata sa o tulbure, sa o transforme in rau, mai placut ar fi ca atunci cand ai parte de o viata nu tocmai “fericita” sa te bucuri sau cel putin sa ai satisfactia, ca atunci cand ai rezolvat o problema, cand ai iesit dintr-un necaz ca esti pentru moment mai presus de destinul vietii si ca cel putin in momentul acela scorul dintre tine si viata va fi de 1-0.

Oare are rost sa traim cu speranta la o viata mai buna, mai fericita, mai asa cum vrem noi? Oare are rost viata lipsita de griji? Oare are rost o viata pe care stam ca pe ace? Oare are rost sa visam degeaba?

N-are rost…

Doar o alta zi…

Azi, 4 iunie, teoretic ar fi fost ziua mea de nastere, as fi implinit 20 de ani, as fi schimbat “prefixul” ,bla bla bla…practic, a fost doar o zi obisnuita le fel cu cele 364 de zile care au trecut de la ultima mea “zi de nastere”. Nu sunt eu genul caruia sa-i pese de aceasta zi. Nu ma incanta cu nimic, fiecare zi de nastere ne aduce sfarsitul mai aproape, ceea ce unii nu constientizeaza si ne face sa ne punem pe ganduri.

Daca unii isi doresc luna si stelele de pe cer de ziua lor de nastere…eu nu imi doresc absolut nimic pentru ca nu trebuie sa existe o zi care sa indeplineasca dorintele…fiecare zi tre sa  fie o lupta cu propriile aspiratii, in fiecare zi ar trebui sa incercam sa ne indeplinim obiectivele, fiecare zi ar trebui traita…

Cinci persone apropiate mie si-au adus aminte ca azi e “ziua mea”: Tata, mama, fratemiu:Adi , soramea: Alina si vechiul meu prieten din copilarie: Mitza. In rest a fost o zi linistita, exact cum imi place mie.Nimeni sa nu ma deranjeze, sa-mi tulbure linistea…nimeni care sa aibe treaba cu mine…a fost bine….

E miezul noptii acum, si incepe o alta zi…la fel ca toate celelalte..

Amintiri…din copilarie (2)

Se facea ca eram mic…undeva intre 5-12 ani…si aveam planuri, stiam ce vreau sa devin, n-aveam probleme, era totul asa cum trebuia sa fie pentru un pusti mic si prost. Cred ca aveam vreo 4 ani si ceva, nu mai stiu exact….banuiesc faptul ca actiunea se intampla prin ’92. Eram acasa in fata televizorului cu fratii mei si parca cu inca o persoana, cred ca era tanti Silvia. Tin minte ca intrebasem unde sunt mama si tata si mi se raspunsese ca s-au dus sa voteze. Habar nu aveam ce inseamna lucrul acela, dar mai aflasem, tot atunci, ca trebuie sa ai 18 ani ca sa poti sa votezi, deci ar fi trebuit sa astept o vesnicie sa pot sa fac si eu lucrul asta, eram foarte nerabdator…

Mai crescusem nitel si cred ca in urma unor vizite pe la bunicii din partea mamei, vroiam la un momentdat sa ma fac popa.  De ce? Pentru ca popa o ducea bine, avea tot ce ii trebe, era cunoscuta de toata lumea. Dar nu stiam exact ce si cum trebuie sa faci in rol de popa, stiam doar ca tre sa dai din gura si sa ai mereu o lumanare la tine. Aveam 6-7 ani…

Apoi mai crescand si aprofundand abecedarul pe la scoala, am invatat sa citesc, iar asa pierdutul timpului la tv chiar si atunci cand era scris pe ecran a devenit o pasiune. Tot urmarind eu cu mare interes toate scrisurile de la televizor la un momentdat vad scris “Parlament” si era aratata o imagine cu niste omeni adulti care nu faceau decat sa ridice mana si sa doarma. Atunci mi-am propus sa devin si eu un om care ridica mana si doarme intr-un scaun, si mai castiga si bani pe deasupra…

Trecand anii si eu tot crescand nitel cate nitel am ajuns undeva pe la 11-12 ani…Am un verisor,Ionut se numeste, iar pe vremea aceea cand deja incepeam sa stiu de existenta mea catusi de putin el era in armata, si ne mai vizita cateodata cand mai era prin zona si tot povestea el ce se mai intampla pe acolo. Totul parea foarte comic, mai ales ca iesea din gura lui, el fiind o fire mai amuzanta de fel. Timpul trecea…el tot venea si mai povestea…si asa am ajuns sa imi doresc sa intru in armata…

To be continued…