…. 1000 de zile.
daca nu eu, atunci cine?
daca nu atunci, atunci cand?
pentru ca pot, si pentru va vreau
… stiu ca e greu, stiu ca imposibil, stiu ca asta vreau
dar astazi, 06.02.2014 numaratoarea inversa a inceput…
1000 de zile si 1000 de nopti pentru un singur vis. Visul razbunarii, visul unei noi lumi…
Rau sau bine… Nu mai exista bine si rau pe lumea asta. Totul poate sa fie si bine si rau. Nu prea mai exista corect sau gresit. Cu toata educatia, cu toate cunostiintele care sunt la indemana omenirii, ea – omenirea – in majoritatea ei covarsitoare prefera sa se indobitoceasca pe zi ce trece, prefera sa fie mai rea cu fiecare ocazie.
Degeaba am incercat sa fiu ok cu lumea. Lumea tot nu a tinut cont de nimic. Lumea e indiferenta, lumii nu ii mai pasa de nimic altceva decat cum sa il coboare si pe cel de langa el la nivelul ei; cu cat mai jos cu atat mai bine.
Zilnic spre si in autobuzul spre munca omor in mintea mea zeci de persoane, doar pentru ca pot, si pentru ca in opinia mea persoanele respective sunt de genul celor de mai sus. Sunt un asasin in serie. In mintea mea. Sunt si oameni pe care i-as face regi daca as putea, datorita atitudinii lor fata de viata, oameni pe chipul carora citesc conduite morale pe care eu le consider drepte si demne; putini, totusi, ce-i drept. DAR, cine sunt eu sa consider ce e bine si ce e rau, poate ca ma insel, poate ca le omor degeaba in imaginatia mea, poate ca eu sunt de vina si nu m-am adaptat anormalitatii care a devenit normalitate intre timp. Bine sau rau? rau sau bine? hmmm…
Romania a ajuns o jungla, cel mai puternic, cel mai hot, cel mai curva, cel mai ce, reuseste sa-si castige un loc, undeva, acolo. Nu esti cu ei, inseamna ca esti impotriva lor. Esti impotriva lor, nu existi. Oameni oameni, aproape la fel de multi ca unicornii si dinozaurii…Si ii vad din cand in cand pe cate unul cum renunta la lupta care nu ar trebui sa existe si devine membru al anormalitatii cotropitoare.
Au trecut aproape 3 ani si jumatate de cand am varsat ultima data o lacrima pentru cineva. Am uitat ce sunt alea sentimente, ce e aia mila, ce e aia compasiune, ce e aia iubire neconditionata. Sunt amintiri vagi acesti termeni pentru mine. Am uitat aproape…
Simt cum virusul incepe sa ma atace si pe mine. Sa lupt? Pentru ce? De ce? Pentru cine? Pentru mine? Pentru ca asa trebuie? Pentru ca asa e bine? Sa renunt? Tot ce stiu e ca vreau sa se termine odata cu lumea asta pe care o urasc. O urasc pentru ca la un momentdat am iubit-o. Am crezut ca e un loc in care poate exista intelegere si ratiune. Nu m-am inselat niciodata mai amarnic ca acum.
Un asteroid, un razboi nuclear, o epidemie, o pandemie, o invazie extraterestra, foamete, seceta, cutremure, vulcani. Ceva-ceva trebuie sa exsite sa curme aceasta agonie. A mea cel putin… de la imaginatie la realitate nu e cale lunga…vointa face diferenta…
…si rau si bun…
O zi de vineri ca oricare alta… trezit dimineata, mers la lucru, lucrat, venit acasa, mancat, butonat… mai tarziu dormit. Dar nu e bine. Ceva nu se leaga. Muzica ruleaza. Mi-a ramas in cap melodia lui Smiley – Plec pe Marte…. De-as avea bilet… acum as pleca. Mi-am adus aminte de “de maine”…au trecut luni bune de zile de cand nu imi mai zic nimic “de maine”… dar nici de acum nu ma apuc. Pur si simplu nu imi mai planific nimic. Si culmea. Nimic se intampla. Nimic azi, nimic ieri, nimic maine. Timpul trece. Al naibii de repede, prea repede. Ieri parca a fost luni, au trecut cele 40 de ore de munca… a trecut si saptamana…
Ma plimbam aseara prin oras, eram pe bulevardul Saturn daca nu ma insel, eram singur pe drum, era tarziu, cu castile in urechi si mergeam, si treceam pe langa zone in care s-au intamplat lucruri in trecutul meu. Chiar daca de la unele au trecut si 6-7 ani… ma vedeam in locurile respective facand lucrurile de le faceam atunci. Si era ca ieri, asa de bine le tineam minte…si au trecut anii. Prea repede. daca 7 ani ii vedeam ca si cum ar fi fost ieri… cand mai simt ca as trai? Maine-poimaine parca aud cum imi ticaie ceasul pentru ultima data si gata. Si ce am realizat? Doar ca am fost contra sistemului? Nimeni nu isi va aduce aminte asta… lumea uita, uita prea repede orice as face. Asa e lumea, uituca.
Eu nu sunt ca restul. Nu ma incadrez in sistem. Sunt contra. Vreau prea mult. Dar am prea putin timp. Trebuie sa il fac sa conteze, sau sa incerc macar, sa si reusesc ar fi ideal. Si daca reusesc ce? Daca reusesc castig ceva? Cui trebuie sa ii demonstrez ca sunt apt? Persoanelor pe care le urasc, persoanelor pe care le-am parasit, persoanelor care m-au parasit? De ce as incerca sa arat ceva persoanelor de care nu imi mai pasa, persoanelor carora nu le mai pasa. Parca nu as fi intreg la minte.
Uit de tot, uit de mine, uit de lume. Uit ca nu ar trebui sa existe cenzura in viata mea. Adica in ce caz mai pot spune intr-un mod sfatuitor la altii “be the best and fuck the rest” daca nici eu nu mai fuck the rest. Cateodata ma cenzurez din cauza persoanelor pe care le urasc/ma urasc. Nuvreau sa le dau satisfactia esecului meu. Dar odata cu asta nici nu pot sa am satisfactia victoriei daca ar fi cazul. E un cerc vicios. Sa fie orgoliul meu prea mare? posibil. Dar asta se bate cap in cap cu tot ce imi sopteam tot timpul asta in subconstient. Ma intuneca propriile ganduri. Devin nociv pentru mine. Mai exista scapare? Sau se va termina totul “tragic”?
Pana acum nu m-ar fi caracterizat profitarea de pe urma celor prosti (prosti de oras, nu cei cu adevarat prosti), dar acum parca incepe sa imi pese din ce in ce mai putin de cei vai de steaua lor de prosti. Daca voi nu ma vreti, eu va vreau. Ca asa-i in tenis.
Azi m-am bucurat cand am aflat ca a murit inca o persoana care mi-a gresit. Murise de vreo 2 ani cica. Karma dulce Karma.
Si da, as vrea sa stiu cum se sfarseste totul cu mine, sa merg in viitor si sa vad, nu as schimba evenimentul, dar as incerca sa il fac cat mai epic momentul acela…
Mi-e groza. Mi-e frica. Sunt terifiat. Sunt singur. Urmeaza furtuna. Viitorul expira. Ma grabesc. Nu reusesc. Nu mai incerc. Vreau totul de-a gata. Nu vreau sa astept. Nu am timp. Nu vreau sa dau timp. Nu mai vreau timp. Timpul fuge. Eu alerg. Gresesc. Cersesc. Implor. Risipesc. Analizez. Meditez. Aman. Mint. Ranesc. Delirez. Sunt zeu. Nu am rabdare. Imi este mila. Distrug. Ucid. Vreau sa pot sa plang. Explodez. Ma asez. Vad regretele. Ascullt. Revad trecutul. Visez. Modific trecutul. E in zadar. Merit tot si nimic. Vreau tot. Dau tot. Mor. Tresar. Vreau sa ma trezesc. Mi-e groaza. Mi-e frica…
Am clipit. A trecut un an. Am mai clipit o data. A mai trecut 1 an. Cam asa trece timpul pentru mine in ultima vreme…
Nu stau pe loc… dar nici nu evoluez asa cum as vrea. Ceea ce ne invata scoala sau parintii e minciuna pe langa ce te invata viata. Teoria e teorie… dar practica aduce culoare vietii… Banii nu aduc fericirea, doar o cumpara gata facuta. Banii nu trebuie sa fie un scop, banii trebuie sa fie doar un mijloc.
Ca orice om care traieste intr-o societate(straniu termen) am de-a face cu alti oameni. Nu imi ia mult sa ii descos pe altii. Imi dau seama de ce le poate mintea. Cateodata le zic… cateodata nu. Le zic doar daca stiu ca ar putea intelege ceva din ce ii zic. De multe ori sunt prea prosti sa inteleaga.
Tu crezi ca eu cred ca sunt destept? Fata de 99.9% dintre voi da….sau mai bine spus 99.9% dintre voi sunteti mai prosti ca mine. Nu sariti de fund in sus. Inca. Pentru mine om prost este cel care…
…nu poate fi multitasking atunci cand ar trebui sa fie
…crede ca varsta inseamna in mod obligatoriu mai multa experienta si istetime
…refuza rationalul in detrimentul acceptarii intr-un grup
…crede ca fumatul e un mod de socializare
…prefera sa lucreze acasa decat sa isi faca treaba la munca, la munca frecand duda
…nu are curaj sa spuna NU in fata la 100 de oameni cand are dreptate
…se drogheaza
…pupa in partea dorsala diversi oameni pentru diverse beneficii
… nu stie sa-si tina gura atunci cand nu e nimic de zis
…face un lucru doar pentru ca si cei de langa el l-au facut
…nu are o personalitate proprie si ii copiaza pe cei din jurul lui
…nu e in stare sa comunice o parere proprie asupra unui lucru/eveniment
…nu recunoaste cand a gresit, desi e evident
…refuza sa isi doreasca mai mult de la viata si se complace in anumite situatii de rahat
…are reprosuri, dar nu a facut nimic concret
Toti facem aceste lucruri zi de zi. Toti am auzit proverbe despre minciuna ca are picioare scurte, ca nu ajunge departe, ca daca nu minti nu trebuie sa tii minte tot, si alte cele. Multa lume apreciaza adevarul, se bate cu pumnul in piept ca spune doar adevarul si numai adevarul. Daca intrebi niste persoane ce urasc cel mai mult la alta persoane cel putin 6/10 vor spune in primul rand “minciuna”.
Traim in secolul 21(nu ca ar avea vreo importanta matematica asta), sau mai bine spus traim in epoca minciunii. Unde ne uitam, in stanga si in dreapta servim numai minciuni pe paine. Reclamele la diverite produse de cele mai multe ori se dovedesc minciuni, filmele, emisiunile, stirile, pe care le vedem la tv sunt bazate pe minciuni, pe lucruri ireale, pe lucruri care totusi societatea le accepta si nu le condamna. Unde e logica? Condamni o minciuna nevinovata spusa de un prieten, dar iti face placere cand toti ceilalti te mint in fata si tu stii asta? Ce inseamna asta? Ca ceva nu e in regula cu tine din punctul meu de vedere. De ce spun punctul meu de vedere? Pentru ca de multe ori punctul meu de vedere difera de al lor.
Daca cineva m-ar intreba ce as alege intre adevar si minciuna as sta destul de mult timp sa ma gandesc. Sunt situatii si situatii. Sunt unele minciuni care fac mai mult bine, decat adevar care face mai mult rau. Dar sunt si situatii in care minciuna e minciuna si adevarul doare. Totul tine de contextul in care minti sau spui adevarul. In perioada pe care o traversam in aceste momente, adevarul doare, si doare tare. O minciuna buna, una credibila, una de incurajare nu cred ca ar deranja pe nimeni. Mi-ar place sa fiu mintit ca totul va fi bine, mai ales cand adevarul e mai mult decat evident. Mi-ar place sa aud adevarul de la tine, decat sa il aflu mai tarziu de la altii. Mi-ar place sa ma minti ca nu vrei sa ma mai vezi doar ca sa imi redai libertatea. Mi-ar place sa stiu adevarul atunci cand vrei imposibilul.
Societatea actuala este construita in jurul minciunii. Oricat ai incerca sa o ridici intr-un mod onest nu ai sanse. Adevarul suna urat. Minciuna este o euforie. Masele de oameni nu gandesc logic. Masele de oameni vor doar promisiuni, vor imposibilul. Cine e in fruntea lor? Cine ii conduce? Cel care stie sa ii minta cat mai frumos. Cel care stie ce vor ei sa auda. Cel care le ofera circ.
Daca eu stiu care e treaba cu adevarul si minciuna, ce ar trebui sa o promovez? Daca adevarul e calea grea si am incercat-o si nu a mers ar trebui sa incerc si calea usoara? Daca minciuna functioneaza, ar trebui sa continui? Conteaza ca adevarul ma face mai om, sau ca minciuna ma ridica?
Si daca minciuna e alternativa mai buna?
Asa îmi spuneai acum câteva zile. Am stat. Si m-am gândit. Asa e sau nu e asa? mi-a mâncat câteva ore dintr-o noapte afirmația ta. Am stat, am analizat, am reanalizat.
Răspunsul in continuare…
Sunt perioade in viata noastră când avem tot ce ne dorim, când putem atinge cerul daca ne ridicam pe vârfurile picioarelor, sunt momente in care nimic nu ne poate da la o parte din calea voinței noastre. In aceste perioade fericirea o vedem ca pe un tot unitar. Totul ni se pare ca ne face fericiti, totul este asa cum ar trebui sa fie. In astfel de perioade nu poate fi vorba de “fericiri mărunte”.
De asemenea sunt perioade in viata noastră cand viata nu e asa placuta cum ar trebui sa fie. Sunt momente când nu dorim sa ridicam privirea mai sus de calea pașilor noștri. In aceste momente este o perioada de totul sau nimic. Ori “avem” (nu în sensul de posesie absoluta) acel lucru la care visam zi de zi, ori nu avem nimic. Este momentul in care lucrurile mărunte: o mașina, un cont nelimitat in banca,un palat, reputația, starea de sănătate, zâmbetul celor din jur, peisajul fabulos, meleagurile pe care ne situam, sau orice altceva ce putem obține cu puterile noastre, ceea ce tine de noi nu ne încântă cu nimic. Pentru ca asta e firea umana. Mereu ne dorim ceea ce nu putem cumpăra, mereu ne dorim ceea ce ni s-ar putea oferi. Lucrurile care nu se pot cumpăra sunt cele mai de preț, au cea mai mare valoare sentimentala, sunt cele care ne dau motive sa trăim, sunt cele care ne fac sa stam pe linia de plutire.
Sunt momente cand avem iluzia ca ne-am putea preface fericiți din cauza unui lucru mărunt. Asa cum este acel lucru, asa esti si fericirea de moment: măruntă. In curând realizam ca acea mica fericirea doar ne-a luat gândul de la ce ne dorim noi, doar pentru moment. In curând ne trezim, sau in curând se termina acel mic moment de euforie și ne trezim iar cu privirea in pământ si cu gândul ca a fost doar o amagire, ca nu a durat mai mult. S-ar putea spune deci ca aceste momente de euforie, fac mai mult rău decât bine, intr-adevar sunt plăcute cand se întâmpla, dar sunt condamnate când se termina.
Deci nu, nu vreau sa accept o fericire care e de moment doar pana la primul strat de praf, aceea nu este fericire, aceea este amagire.
Lucrurile marunte iti pot arata orizontul, dar nu pot pasi alaturi de tine.
“What’s another year
For someone who’s lost everything that he owns?
What’s another year
For someone who’s getting used to being alone? ” – Johnny Logan – What’s Another Year
Timpul e cel mai mare inamic al nostru, totul se raporteaza la el, tot ce exista pe pamant are legatura cu timpul. Totul se vrea a fi mai rapid, pentru a economisi timp din vietile noastre, totul se vrea la termen, totul se vrea batand din palme, totul trebuie sa fie instant. Dar oare ce face cu timpul recuperat prin diverse metode?
Nimic. Mereu ne plangem de timp, ca nu avem, ca nu e de ajuns. Dar oare oferim destul timp? oferim destul timp persoanelor din jurul nostru? Daca avem pretentia sa ni se ofere timp din timpul unei persoane, noi de ce nu oferim timp? Pentru ca suntem oameni. Vrem tot fara sa oferim nimic in schimb.
…
De multe ori am spus ca timpul este tot ce mi-a mai ramas. Am pierdut totul. Sau nu am avut nimic. Tot aia e… Timpul mereu era singurul lucru care nu imi lipsea… Mereu gaseam timp pentru altii, mereu incercam sa le ofer putin din timpul meu celor care aveau nevoie de el. Sau cel putin de cele mai multe ori. Si tot ofeream, si dadeam, azi 5 minute, maine 10, apoi 2 ore, apoi 5 ore, etc…
Mereu cand imi ofeream timpul incercam sa inteleg persoana in cauza, incercam sa ii ofer un sprijin daca puteam, un sfat bun macar, sau macar incercam sa ii vad un zambet pe buze.
Cateodata se intampla sa am nevoie de timpul unei persoane, de intelegere, de o vorba buna, de cineva care sa ma faca sa pot privi din nou inainte. Daca se intampla sa existe cineva, de cele mai multe ori acea persoana alege sa “imi tina de urat” din obligatie, poate pentru ca odata i-am oferit 5 minute din viata mea. Nu asa functioneaza. Oferi pentru ca vrei, nu pentru ca te simti obligat.
Si incep sa fiu egoist, sa imi pese de mine, doar de mine, incep sa uit, sa uit tot ce candva mi-a placut, incep sa devin un om de aruncat la gunoi, sau un gunoi de om, nu ma pot decide. Si asa parca incep sa ma simt mai bine. Dar nu e ceva ce imi place, nu ma mandresc cu faptul ca am devenit un gunoi pentru ca stiu ca undeva pe parcursul vietii noastre toti suntem asa.
…………………………………………………………………………………
Zi dupa zi alerg spre fericire. A mea este doar daca e si a altora. Dar se pare ca ea fuge mai repede ca mine, mereu sunt motive, mereu sunt actiuni, mereu sunt consecinte, mereu fac asa cum consider ca e mai bine. Zi de zi.
In fiecare an imi spun ca e pentru ultima data, dar mereu optimismul ma impinge mai departe, ma impinge sa incerc, sa ma zbat, sa incerc sa fac sa fie totul bine. In fiecare an se termina la fel. La fel cum a inceput. An de an.
Viata e singurul lucru care nu se repeta, viata e unica zi de zi, an de an. Ea inseamna existenta mea pe aceasta planeta. Nu am multe pretentii de la ea. Doar sa nu ma mai faca sa alerg asa de mult. Pentru ca intr-o zi poate am sa-i intorc spatele si am sa mai refuz sa particip la cros.
Stiu ca lucrurile bune se intampla atunci cand te astepti mai putin. Dar de ce nu se intampla atunci cand iti doresti cu adevarat si ai cea mai mare nevoie de ele? De ce viata vrea sa ma transforme in campion mondial la alergat? Care sa imi fie premiul?
De ce oamenilor constienti de ceea ce ii inconjoara li se intampla cele mai mari rahaturi? Pentru ca doar cei constienti realizeaza ca se intampla ceva cu ei? Nu e mai simplu sa fiu natang si sa nu ma intereseze proximitatea mea? nu ar fi mai simplu?
Zi de zi ma gandesc ca anii trec unii mai repede decat altii, ca nu mai am nimic de pierdut decat viata mea. Sa mai incerc sa mai fac ceva? pentru ce bun? pentru cine? in 22 de ani si ceva sunt constient ca am vazut destule, dar nu le-am vazut pe toate. Nimeni nu le poate vedea pe toate sau sti pe toate. Atunci la ce bun?
Stau… ascult muzica… si ma gandesc la ce-a fost odata… cand era bine, acum nu mai e… e groaznic, e aiurea, nu mai are sens nimic… dar life goes on…
Sa te doara capul nu e mare lucru… sa te doara amintirile… atunci sa vezi durere, sa simti cum ti se sfasie mintea in mii de bucatele, fiecare parte incercand sa-si ia teritoriul ei… oare peste cate nu am trecut? peste multe… dar peste asta… pot sa trec, dar nu vreau… vreau sa imi macine gandurile mintea… sa ma satur de suferinta… si eu tot sa mai vreau….
Cineva imi zice ca sunt nebun …bun nu am fost niciodata si nici nu vreau sa fiu… vreau doar sa fiu eu… . Nu-mi place sa visez viitorul… imi place sa mi-l fac… nu-mi place sa ma dezamagesc singur… prefer sa o faca altii… optimismul e pentru cei ce asteapta… mi-a ramas prea putin timp ca sa mai si astept…
Nu pot sa profit de timpul ramas… gandurile ma tin captiv… intradevar… stau pe loc… dar imi asez gandurile, le dau ascultare la fiecare, le spun ca vreau sa merg mai departe… iar ele iau fiecare rand pe rand decizia de a ma intoarce la ele sau de a merge mai departe…
Nu ma astept sa inteleaga cineva … dar gandeste-te la ceva… sa zicem ca de maine de dimineatza… nu mai sti nimic de persoana la care tii… nu mai vorbiti… totul s-a terminat, peste noapte… fara nimic… fara explicatii… fiecare isi vede de treaba lui in continuare… fain, nu? …nu ai de unde sa stii cum e pana nu ti se intampla… toti spun ca nu vor asa ceva… dar uite ca se intampla…
Zi de zi prin mintea mea circula tot felul de ganduri. Ajung uneori sa fiu treaz dar sa nu mai fac parte din aceasta realitate care ma inconjoara… ajung sa imi creez propriul meu timp si spatiu numai gandindu-ma la ceva sau de cele mai multe ori la cineva. Deseori ma intreb de ce nu merg anumite lucruri asa cum as vrea eu, deseori ma intreb daca o anumita persoana tine la mine, deseori ma intreb daca fac ceea ce trebuie, deseori ma intreb ce mai ramane de facut in situatia X. Am ajuns la un punct in care de fiecare data cand gasesc un raspuns mai caut inca unul, iar cand il gasesc si pe al 2-lea….raspunsurile nu imi ajuta la nimic…deoarece raspunsurile gandite de mine ar fi valabile doar sub anumite conditii si variabile care nu se intalnesc in lumea in care traiesc eu fizic, acestea putand fi gasite doar acolo unde nimeni nu poate ajunge… in mintea mea.
Sunt constient ca atat timp cat voi trai fi intr-un “razboi” continuu cu ceea ce ma inconjoara… sunt constient ca universul acesta nu este facut pentru mine, sunt constient ca aceasta lume nu tine cont de nimic, dar… nu sunt constient inca de ceea ce trebuie sa fac momentan. Spun asta pentru ca inca nu mi-am gasit menirea, inca nu am gasit nimic sa ma faca sa simt ca apartin acestei lumi…
In zadar incerc sa ma simt ca as apartine acestei lumi, cand cineva nu imi ofera o sansa de a arata ca pot insemna ceva, mai ales ca nici macar sansa de a gresi nu mi-a fost oferita… si din nou ma gandesc: sa fie aceasta lume cea reala aceea de care am nevoie sau gandurile pot tine locul acestui univers trist?
Tcmo6's Life 