Gata sa revin…

E ora 21:45 acum cand incep sa scriu, nu asta conteaza. Afara e frig de tremura pietrele cu haine cu tot pe ele, dar nici asta nu conteaza. Ascult Demmo – 7 zile de 8 ori, dar nici atat nu conteaza. In camera e aprins un singur bec, bineinteles ca nu conteaza. Am mintea facuta praf, conteza? Mainile imi sunt reci. De ce sa conteze? M-am gandit la tine zilele astea. Bineinteles ca nu a contat. Am vrut sa te sun de cateva ori si m-am luat cu altceva, nu a mai contat.

Conteaza ceva?

Conteaza ca ai reusit sa ma uiti. Conteaza ca nu ma mai bagi in seama si bine faci, chiar daca nu imi place, conteaza ca mergi inainte, conteaza ca esti bine, conteaza ca ai trecut peste. Conteaza ca am incetat sa contez.

S-a terminat si acest capitol al vietii mele. A fost frumos cat a fost scris. Mai putin placut cand am inceput sa cobor fara vreo viziune in prapastie, dar in cele din urma am ajuns cu picioarele pe pamant, vad iesirea de aici de jos, e un mic punct alb luminos. Se pare ca trebuie sa ma grabesc daca vreau sa mai fac ceva… e cale lunga pana sus.

Cum de s-a intamplat acest lucru? Un simplu telefon primit, de la o persoana draga mie, nu mai vorbisem de cateva luni. Tot ce a facut persoana respectiva a fost sa ma inteleaga, sa ma asculte, sa nu imi ceara explicatii si sa ma accepte asa cum sunt. M-a trezit la realitate, m-a facut sa vreau mai mult de la viata. Vroiam sa strang persoana respectiva iin brate in acel moment… dar sunt sute de km distanta, asa ca am strans telefonul.

Conteaza ziua de azi? Conteaza. Go go go. Time-in!

februarie 2011

Gerul se pare ca incepe sa cedeze, primele raze de soare si primele adieri de aer de primavara au inceput sa apara la Brasov, dar pentru putin timp. Viata mea ramana insa in continuare inghetata, in continuare ma scufund in prapasita care pare ca nu mai are sfarsit.

A fost o saptamana cu cateva raze de lumina in plus, dar s-au stins repede, alungate de gandurile mele mai pesimiste ca niciodata. M-am gandit la faptul ca e mai bine pentru altii ca eu sa nu mai fiu, m-am gandit ca am adus destula suferinta, m-am gandit ca oricat m-as stradui nu pot sa multumesc pe cineva, m-am gandit ca asa nu se mai poate…

Schimbarea e peste tot pe unde intoarc capul, oricat as incerca sa fiu constant, sa fiu in echilibru, nu voi reusi. Degeaba incerc sa fac totul bine, candva nu va mai conta, dar asta nu inseamna ca renunt asa usor.

Pot sa cred ca totul se intampla cu un scop, dar pot de asemenea sa cred ca nimic nu are sens. Pot sa cred in mine, dar asta nu inseamna ca am dreptate. Pot sa cred ca totul e o minciuna, dar pot sa si cred ca acesta este adevarul. Pot sa cred ca te-am iubit candva, dar nu pot sa cred ca am renuntat asa usor. Pot sa cred ca nu am insemnat nimic pentru tine, dar nu pot sa cred ca as merita o alta sansa. Pot sa cred ca tu m-ai uitat, dar nu pot sa cred ca nu iti e mai bine fara mine. Pot sa cred ca am disparut, dar nu pot sa cred ca voi mai reveni vreodata…

Acum frigul m-a zgribulit, stau si tremur,  se pare ca primavara nici ea nu vrea sa ma mai priveasca, a fugit, am ramas cu iarna geroasa care nu face discriminari. Incep sa visez la zilele de vara in agonia mea. Noapte buna…

Play Stop Repeat

Cam asa decurg zilele mele de atunci. Zi de zi. Munca nu e munca. Somnul nu e somn. Viata nu e viata. M-am automatizat. Am început chiar sa ma culc la aceeași ora, sa ma trezesc la aceeași ora, sa iau autobuzul la aceeași ora, sa ajung la munca la aceeași ora, sa ma uit la aceleași seriale, sa intru pe aceleași site-uri, sa cumpăr aceleași lucruri.

Diversitatea se pare ca a dispărut. Doar vremea de afara îmi mai aduce aminte de faptul ca peisajul se schimba, ca as face bine sa ma uit pe jos sa vad în ce balta sa calc.

Am trecut azi prin centru. Puteam sa nu. Lumea la fel de grăbita, oamenii la fel de triști, zumzetul la fel de mare. Am vrut sa vad ceva agitație. Pe unde ma duc eu la munca nu e agitație, e liniște și pace, pustietate. La un moment dat am avut impresia ca te voi întâlni. S-a risipit repede, de îndată ce am luat-o prin parc. Știu ca nu iți plac parcurile.(Știu ca doar noaptea)

Doar la munca suna toți agitații și toți dezaxații, toți neliniștiții, toți copchii maniaci, toți nemulțumiții, toți dezamăgiții, toți inapții, toți țăranii, toți bucureștenii. Dar mie îmi plac. Dacă nu ar fi ei, intelectul meu ar fi amorțit, asa trebuie sa facă ceva mișcare, sa se coboare la nivelul lor.

Zilele astea am ceva timp liber, traiască doftora de îmi dădu concediu de merit. Chiar nesperata răceala mea. La momentul potrivit. Teoretic n-as fi bine. Practic încă trăiesc.

Nu îmi e dor de nimeni încă. Se spune ca dacă fac un lucru 30 de zile la rând, acel lucru îmi devine obicei. Oare dacă nu îmi e dor de nimeni 30 de zile înseamnă ca pot sa îmi fac din asta un obicei, înseamnă ca pot sa uit?

Play.Stop.Repeat  “James Last – Biscaya”

Totul se destrama…

Am alergat odata cu timpul toata viata mea, mereu il depaseam, mereu eram inaintea lui, mereu ii faceam in ciuda. Mereu. Dar a venit vremea cand nu am mai vrut sa alerg, vremea cand am devenit lenes, vremea cand credeam ca totul mi se cuvine, vremea cand vroiam ca totul sa vina la mine. Aveam motive. Mult prea multe…

Si a venit vremea si am renuntat. Am renuntat la tot ce imi era mai drag, am renuntat la tot ce am puteam avea, simti vreodata, incerca vreodata. Am renuntat la planurile mele, am renuntat la visele mele. Am imbatranit. Psihic. Ma las prada lumii inconjuratoare, ma las prada vulturilor din desert care se invart in jurul unui hoit muribund.  Ar trebui sa fie aruncate pietre spre mine pentru ca nu ma zbat, pentru ca nu lupt mai mult. Acum ceva ani, ani buni, o persoana mi-a lasat scris sa nu renunt niciodata la visele mele. Am incercat sa o ascult, respectul meu catre acea persoana fiind castigat de ceva timp. Dar vremea a trecut. Nu mi-am imaginat vreodata ca pentru a trai trebuie sa visezi. Cand am inceput sa renunt la vise, am renuntat la tine, cand am renuntat tine, am renuntat la viata. Viata pentru mine inseamna viata psihica, viata gandului, viata imaginatiei. Viata fizica este efemera…

Am renuntat la mine de vreo 2 saptamani doar, dar mi s-a parut o eternitate, o eternitate care se adanceste, care incet, pierde legatura cu lumina de deasupra….

Dar se spune ca nu poti fi sus pana nu ai atins limita de jos a prapastiei… si drumul in jos abia a început…

Stele sparte în asfalt
Prin scantei si cioburi calc
Noaptea ne-a orbit pe noi
Doi copii prinsi în rãzboi
Pe platoul cu eroi
Vrem minate mii de flori
Suntem visãtori

Alternosfera – Visători cu plumb în ochi