Poveste fara sfarsit…

Ti-am zis ca am tinut la tine. Tu mi-ai spus ca nu a existat “aceea” chimie. Eu am plecat. Tu tot insisti. Dai vina pe amintirile vremurilor de demult…  Ti-am spus ca drumurile povestilor noastre s-au despartit. Tu vrei sa fii o buna amica. Eu nu vreau. Nu mai pot sa vreau. Nu pot sa te vad doar ca pe o simpla amica, mai ales ca am tinut la tine atata timp. Din acea zi de marti, 20 aprilie 2010, pana…pana nu demult. Amici am destui. Am devenit mai egoist, ma gandesc doar la mine de ceva timp. Am dus destul de grija altora. Nu mai pot sa imi exprim sentimentele fata de nimeni. Eu sunt singurul vinovat. Pentru ca am crezut. Am crezut ca va fi bine. Nu a fost sa fie. Tu nu ai nicio vina. Am fost eu prea optimist.

Am fi putut cuceri lumea, tu cu bunatatea ta nemarginita, eu cu rautatea mea infinita . . .

Viata noua…

Ajungi la capatul puterilor, ajungi sa te saturi de toti pe care poate i-ai iubit candva, sau ai tinut la ei, ajungi sa te saturi de toate prostiile lor, pur si simplu nu mai poti sa le asculti nici o prostie care le iese pe gura…

Ai incercat sa le vrei binele, le-ai dat sanse, ai incercat sa ii faci sa inteleaga, ei nu si nu, o tin pe a lor, ca nu e asa – ei sunt miezul, ei stiu cat de cool e viata lor boema, ei stiu tot ce e mai bine, tu esti tu, tu esti un nimic,  tu nu stii nimic, tu stai in calea fericirii lor, ai fost bun cat ai fost la nivelul lor, acum esti un gunoi si nu mai merita sa isi consume timpul cu tine (in conditiile in care in ultimii ani tu ai devenit mai bun, iar ei au ars-o aiurea).

Destul de corect ar zice unii. Si altii. Si eu. Toti avem o viata si trebuie sa incercam sa ne-o facem cat mai buna, cat mai placuta. Dar sa vii sa imi spui la un momentdat ca tu inca mai stii cum e viata mea si ce fac si ce dreg dupa ce m-ai dat la o parte, dupa ce tu ti-ai vazut de viata ta si eu am am acceptat asta si am mers mai departe si mi-am vazut de viata mea, nu e ok. Ai vrut alta viata. Ramai cu aia. Dar nu incerca sa imi arati cat de grozava esti tu si cat de senzationala e viata ta. Nu ma intereseaza. Chiar nu.

…

Am gresit…

Aseara. Cand discutam. Cand am zis “da tu nu ai fost niciodata a mea”. Nu a sunat bine deloc. Un om nu poate apartine altui om niciodata. Oamenii trebuie sa fie liberi sa gandeasca, sa faca si sa simta orice cred ei de cuviinta. Asta e parerea mea. Asta a fost din totdeauna. Nimeni nu e stapanul nimanui.

Ma refeream la lucruri de facut in viata. Nu mai am lucruri pentru care sa mai traiesc ca sa le fac. Tot ce am vrut am facut. Ce as vrea sa mai fac in viitor, doar mofturi.

Si “de azi” sa plec de pe lumea asta nu as avea niciun regret, decat poate acela ca nu am incercat sa inteleg mai bine anumiti oameni. As pleca impacat cu mine, cu gandul meu si cu ratiunea ca am incercat sa fac totul cat mai bine. Ca nu a iesit ceea ce speram, ca nu s-a intamplat asa cum doream… partea a doua…

Stiu ca gresesc mai mereu, dar nu o fac voit. Doar ca asa imi iese… Scuza-ma…

Viata trece, viata vine…

S-au creat multe amintiri in ultimii 2 ani in mintea mea. Pentru unele dintre ele iti sunt recunoscator. Mi-au tinut de foame in zilele innorate, in zilele in care  traiam doar din amintiri. Soarta a facut ca vietile noastre sa urmeze cai diferite la un moment dat…….

Acum sunt convins ca a fost cel mai bine asa. Suntem prea diferiti, chiar daca initial am crezut contrariul. Tu esti o diva, eu un necunoscut, tu esti o visatoare, eu un nedormit, tu te implici, eu ma explic, tu esti povestitoarea, eu sunt publicul, tie isi pasa, pe mine nu ma impresioneaza, tu esti naiva, eu analitic, tu ocolesti, eu fac loc, tu esti actrita, eu regizor, tu esti in viata, eu pe moarte…

O viata ai! Fa-o sa conteze! La multi ani R.!

Un an…

A trecut un an de cand te-am cunoscut. Fix un an. Un an plin de insemnari, de realizari, de deceptii, de suparari, de bune, de rele…

Te-am vazut la Magnolia prima data, iti eram “profesor” cica, mi-ai dat viata peste cap din momentul cand ai zambit prima data, stiam ca ai sa ma faci sa sufar candva, si asa a fost…

Te-ai jucat cu mintea mea  asa cum ai vrut, chiar daca tu nu realizai asta.  Mi-am lasat mintea sa imi fuga deseori la tine si inapoi, drumurile fiind deja bine batatorite…

Am incercat sa te inteleg, am incercat sa fiu acolo, dar ceva m-a oprit, m-a oprit gandul ca as putea gresi si s-ar ruina tot, si ai disparea de tot… ai pleca din universul asta, din universul meu…

Cateodata drumurile noastre uneori s-au mai intersectat, alteori s-au departat, fiecare incercand sa isi traiasca viata…

Nu voi uita niciodata zile precum cele de la Iasi si Piatra Neamt, zilele insorite de la mare, zilele de iarna de la Brasov…

Nu stiu ce va fi in continuare, ce va urma, dar stiu ca sunt incantat de cunostinta chiar si dupa 1 an! La multi ani R.!