Hmm…

Ceva s-a intamplat…ceva nu mai e cum era….ceva s-a schimbat…cam de o luna….devine aiurea…devine fara sens…nu-mi place…

Ganduri vs. realitate…

Zi de zi prin mintea mea circula tot felul de ganduri. Ajung uneori sa fiu treaz dar sa nu mai fac parte din aceasta realitate care ma inconjoara… ajung sa imi creez propriul meu timp si spatiu numai gandindu-ma la ceva sau de cele mai multe ori la cineva. Deseori ma intreb de ce nu merg anumite lucruri asa cum as vrea eu, deseori ma intreb daca o anumita persoana tine la mine, deseori ma intreb daca fac ceea ce trebuie, deseori ma intreb ce mai ramane de facut in situatia X. Am ajuns la un punct in care de fiecare data cand gasesc un raspuns mai caut inca unul, iar cand il gasesc si pe al 2-lea….raspunsurile nu imi ajuta la nimic…deoarece raspunsurile gandite de mine ar fi valabile doar sub anumite conditii si variabile care nu se intalnesc in lumea in care traiesc eu fizic, acestea putand fi gasite doar acolo unde nimeni nu poate ajunge… in mintea mea.

Sunt constient ca atat timp cat voi trai  fi intr-un “razboi” continuu cu ceea ce ma inconjoara… sunt constient ca universul acesta nu este facut pentru mine, sunt constient ca aceasta lume nu tine cont de nimic, dar… nu sunt constient inca de ceea ce trebuie sa fac momentan. Spun asta pentru ca inca nu mi-am gasit menirea, inca nu am gasit nimic sa ma faca sa simt ca apartin acestei lumi…

In zadar incerc sa ma simt ca as apartine acestei lumi, cand cineva nu imi ofera o sansa de a arata  ca pot insemna ceva, mai ales ca nici macar sansa de a gresi nu mi-a fost oferita… si din nou ma gandesc: sa fie aceasta lume cea reala aceea de care am nevoie sau gandurile pot tine locul acestui univers trist?

Ea…(1)

acum voi vorbi despre EA, cea care cu o privire si un zambet imi readuce buna dispozitie, oricat de indispus as fi…EA este o persoana speciala pentru mine…cu toate ca eu poate nu insemn mare lucru pentru EA.

prima data am cunoscut-o cand am inceput facultatea, ea fiind o colega de grupa…dar i-am remarcat zambetul plin de viata atunci cand a iesit in prima vineri de facultate la tabla la seminarul de la f.a.i, cu toate ca la inceput nu parea sa stie prea multe, intr-un final a reusit s-o scoata la capat, rezolvand exericitiul, astfel aratandu-mi(nu intentionat, deoarece cred ca ma stia doar din vedere) ca se poate descurca si in situatii limita.

vremea a trecut, saptamanile curgeau una dupa alta, iar eu nu imi puteam lua ochii de la ea in timpul cursurilor… la un momentdat ma mutasem mai in spate doar ca sa o pot vedea mai bine de unde era EA…putin cate putin…mai intram in vorba pe la un seminar ceva, cel mai mult imi placea la seminarul de pedagogie… unde aveam cele mai multe sanse sa intru in vorba cu EA…mereu mergeam la acel seminar… poate, poate as fi avut prilejul sa vorbesc mai mult cu ea…  usor , usor… parca ceva incepea sa se schimbe… de cateva ori chiar EA m-a bagat in seama… invitandu-ma alaturi de alti colegi la teatru sau in oras… a fost frumos, chiar daca atunci nu puteam sa imi exprim vreun sentiment fata de EA…  a venit vacanta de iarna… fiecare si-a vazut de treburile lui neinteractionand in nici un fel… pana in acel moment ca si colegi de grupa nici macar id-ul de mess nu i-l cerusem… poate pentru ca nu vroiam sa par interesat… nu stiu exact de ce… prin ianuarie parca, daca imi aduc aminte, am avut intr-o zi o pauza mai mare deoarece nu facusem un curs, ceva… si am pornit spre oras vreo cativa colegi… rand pe rand… colegii au inceput sa se risipeasca in stanga si in dreapta pe diverse motve, la un moment dat ajungand sa ramanem doar noi doi sa ne plimbam prin oras pe langa parc, apoi pe dupa ziduri, apoi am coborat pe muresenilor si am luat-o in jos pe republicii… EA incepu sa vorbeasca despre vacantele ei la bunici, despre aventurile ei de acolo, despre faptul ca ii placea sa mearga cu bicicleta…. si despre multe altele… eu insa eram mai mult atent la privirea ei, la chipul ei decat la ceea ce zicea…imi placea pur si simplu sa o privesc cum vorbeste, cum povesteste…imi placea sa o vad zambind…spre sfarsitul plimbarii, tin minte era undeva in dreptul la magazinului universal, mi-a cerut id-ul de mess si numarul de telefon… nu stiu de ce… seara cand am ajuns acasa dupa cursuri… nici nu a durat 2-3 minute de cand deschisem messul si deja am primit add… am zambit penturu un moment… apoi am schimbat cateva vorbe, EA a trebuit sa iasa, si astfel momentul de magie se risipise, conversatia se terminase…

Sfarsit partea I… va urma…

Amintiri…din copilarie(2.1)

Multe au fost, multe au trecut…multe vor mai fi, multe se vor mai intampla. Timpul trece, si odata cu el si noi trecem prin viata, si odata cu trecerea prin viata ne schimbam si noi, schimbarea cea mai importanta fiind cea din punct de vedere intelectual; ne schimbam preferintele, gusturile, mentalitatile, opiniile, ideologiile…

Daca atunci cand eram mic abia asteptam sa merg la vot, acum este exact invers…sa nu aud de asa ceva pentru ca nu ma intereseaza, nu este in sfera mea de interese politica si nici nu va fi vreodata, cate zile voi trai, nu voi merge niciodata sa votez un imbecil, deoarece daca fac asta din start m-as simti un sclav, cineva ar fi mai presus de mine, eu fiind doar un pion  pe campul lui de joc…asa ca…de ce nu as prefera sa ma simt eu mai presus decat unul care nu are nici o legatura cu mine? de ce sa fie cineva “presedintele”, “primarul”,”parlamentarul” meu? de ce sa ma simt supus? nu ms, nu am nevoie de asa ceva, eu pentru mine sunt mai presus decat orice astfel de “papagal”…nu ma intereseaza cine e la “putere”, nu ma intereseaza ce vrea ala de acolo. Toata aceasta razvratire a mea pentru politica se datoreaza faptului ca un om ca mine nu poate avea nici un beneficiu, satisfactie de pe urma porcariilor spuse de eventualii “conducatori” ai maselor de oameni. Pentru mine politica e ca un mare cacat, adica incerc sa evit sa calc in el, deoarece stiu ca nu pot avea parte de nimic bun: 1. aluneci pe el, 2. miroase urat.

Tot cand eram in faza de copil mic si prost as fi vrut sa intru in armata, sa lupt pe front in caz de razboi, sa devin erou…yeah right, si marmota? Astazi nu mai gandesc la fel…adica  decizia asta am luat-o acum vreun an si ceva cand am fost la recrutare si le-am zis la indivizii de acolo ca nu am chef de armata, ei surprinzator au fost de treaba si au zis: “ok, nu ai obligatii militare”. Adica de ce mi-as da eu viata pentru Romania, ce imi ofera romania mie? mai nimic…cred ca si daca traiam in africa eram mai fericit, chair daca as fi murit la 15 ani din cauza foametei sau mai stiu eu a ce…Vreau sa spun ca nu se merita sa mori pentru o tara doar ca sa o duca niste puslamale de “conducatori”, parlamentari, oameni ai clasei sociale privilegiate bine, daca vor aia sa o duca ei bine, ei sa moara pentru tara. Pe mine nu ma incalzeste cu absolut nimic faptul ca sunt roman; nu sunt patriot, mi-as vinde tara cu prima ocazie, as pleca din ea cu prima ocazie. Sa lupti pentru Romania trebuie, cel putin sa-ti lipseasca  o emisfera cerebrala, sa nu stii ce sa faci si sa fii sclavul cuiva. Nici daca nu as mai avea pentru ce sa traiesc tot nu mi-as risca viata sa lupt intr-un razboi pentru tara, nu ca mi-ar fi frica de moarte, pentru ca nu imi e, ci pentru ca sunt lucruri pentru care merita sa mori…iar razboiul nu e unul dintr ele…., iar pana la urma…cine a pornit razboiul…acela sa-l termine…

Alt meserie pe care doream sa o urmez cand eram mic era cea de popa. Bine am facut ca nu am pus in practica acest lucru…Daca pana acum cativa ani mai credeam in mana extensibila a lui smekerul aluia de sus care se intinde si ne da dupaci peste cap daca facem prostii…astazi nu mai inseamna nimic pentru mine, nu mai cred in asa ceva. Eu sunt stapanul meu, eu sunt d-zeul meu, nu am nevoie sa traiesc cu frica in fiecare zi ca daca nu ma las manipulat de forta divina din stratosfera voi avea de suferit…am ajuns la momentul in care nu mai pot fi mintit cu astfel de prostii, si chair nu ma intereseaza ce se va intampla cu mine dupa ce nu voi mai fi. Aceasta tema o voi amanunti intr-un mesaj ulterior, deoarece acum e tarziu si imi e somn…si ar fi multe de precizat…

N-are rost…

De multe ori, stau zilnic si ma gandesc daca am vre-un rost in aceasta viata mizerabila de care am parte…de cand ma stiu mai nimic nu mi-a mers bine pe nici un plan(intelectual, sentimental, motivational, etc)…mereu a intervenit ceva intre viata pe care as fi dorit-o si viata pe care o traiesc. Eu am fost mereu cel care trebuia sa se arda…cel care sa fie “altfel”, cel care era diferit de ceilalti. Nu regret acest lucru, deoarece experienta asta pot spune ca a avut cel mai mare impact asupra dezvoltarii mele psihice…mereu trebuia sa stau sa gandesc un lucru de nenumarate ori doar ca sa gasesc o solutie optima…

Daca as fi fost ca ceilalti as fi fost tipul de om care ar fi mers mereu pe instinctul de moment…pe satisfactia clipei fara sa stau sa ma gandesc la urmarile placerii de moment, care de cele mai multe ori nu sunt foarte placute. Probabil ar trebui sa fiu recunoscator destinului pentru viata pe care o duc si care zi de zi imi ofera noi provocari si noi probleme. Fara destinul pe care il am cred ca as fi fost alt om cu alta mentalitate si cu alte principii. Poate ca mi-ar fi fost mai simplificata viata, poate ca ar fi fost mai usor parcursul meu prin ea, poate chiar ar fi fost si mai placut decat este acum…, dar cu siguranta nu ar fi fost la fel de provocatoare, la fel de interesanta sau la fel de complicata.

Consider ca decat sa ai o viata buna si sa stai cu frica sa nu intervina ceva in aceasta viata sa o tulbure, sa o transforme in rau, mai placut ar fi ca atunci cand ai parte de o viata nu tocmai “fericita” sa te bucuri sau cel putin sa ai satisfactia, ca atunci cand ai rezolvat o problema, cand ai iesit dintr-un necaz ca esti pentru moment mai presus de destinul vietii si ca cel putin in momentul acela scorul dintre tine si viata va fi de 1-0.

Oare are rost sa traim cu speranta la o viata mai buna, mai fericita, mai asa cum vrem noi? Oare are rost viata lipsita de griji? Oare are rost o viata pe care stam ca pe ace? Oare are rost sa visam degeaba?

N-are rost…

Doar o alta zi…

Azi, 4 iunie, teoretic ar fi fost ziua mea de nastere, as fi implinit 20 de ani, as fi schimbat “prefixul” ,bla bla bla…practic, a fost doar o zi obisnuita le fel cu cele 364 de zile care au trecut de la ultima mea “zi de nastere”. Nu sunt eu genul caruia sa-i pese de aceasta zi. Nu ma incanta cu nimic, fiecare zi de nastere ne aduce sfarsitul mai aproape, ceea ce unii nu constientizeaza si ne face sa ne punem pe ganduri.

Daca unii isi doresc luna si stelele de pe cer de ziua lor de nastere…eu nu imi doresc absolut nimic pentru ca nu trebuie sa existe o zi care sa indeplineasca dorintele…fiecare zi tre sa  fie o lupta cu propriile aspiratii, in fiecare zi ar trebui sa incercam sa ne indeplinim obiectivele, fiecare zi ar trebui traita…

Cinci persone apropiate mie si-au adus aminte ca azi e “ziua mea”: Tata, mama, fratemiu:Adi , soramea: Alina si vechiul meu prieten din copilarie: Mitza. In rest a fost o zi linistita, exact cum imi place mie.Nimeni sa nu ma deranjeze, sa-mi tulbure linistea…nimeni care sa aibe treaba cu mine…a fost bine….

E miezul noptii acum, si incepe o alta zi…la fel ca toate celelalte..

Amintiri…din copilarie (2)

Se facea ca eram mic…undeva intre 5-12 ani…si aveam planuri, stiam ce vreau sa devin, n-aveam probleme, era totul asa cum trebuia sa fie pentru un pusti mic si prost. Cred ca aveam vreo 4 ani si ceva, nu mai stiu exact….banuiesc faptul ca actiunea se intampla prin ‘92. Eram acasa in fata televizorului cu fratii mei si parca cu inca o persoana, cred ca era tanti Silvia. Tin minte ca intrebasem unde sunt mama si tata si mi se raspunsese ca s-au dus sa voteze. Habar nu aveam ce inseamna lucrul acela, dar mai aflasem, tot atunci, ca trebuie sa ai 18 ani ca sa poti sa votezi, deci ar fi trebuit sa astept o vesnicie sa pot sa fac si eu lucrul asta, eram foarte nerabdator…

Mai crescusem nitel si cred ca in urma unor vizite pe la bunicii din partea mamei, vroiam la un momentdat sa ma fac popa.  De ce? Pentru ca popa o ducea bine, avea tot ce ii trebe, era cunoscuta de toata lumea. Dar nu stiam exact ce si cum trebuie sa faci in rol de popa, stiam doar ca tre sa dai din gura si sa ai mereu o lumanare la tine. Aveam 6-7 ani…

Apoi mai crescand si aprofundand abecedarul pe la scoala, am invatat sa citesc, iar asa pierdutul timpului la tv chiar si atunci cand era scris pe ecran a devenit o pasiune. Tot urmarind eu cu mare interes toate scrisurile de la televizor la un momentdat vad scris “Parlament” si era aratata o imagine cu niste omeni adulti care nu faceau decat sa ridice mana si sa doarma. Atunci mi-am propus sa devin si eu un om care ridica mana si doarme intr-un scaun, si mai castiga si bani pe deasupra…

Trecand anii si eu tot crescand nitel cate nitel am ajuns undeva pe la 11-12 ani…Am un verisor,Ionut se numeste, iar pe vremea aceea cand deja incepeam sa stiu de existenta mea catusi de putin el era in armata, si ne mai vizita cateodata cand mai era prin zona si tot povestea el ce se mai intampla pe acolo. Totul parea foarte comic, mai ales ca iesea din gura lui, el fiind o fire mai amuzanta de fel. Timpul trecea…el tot venea si mai povestea…si asa am ajuns sa imi doresc sa intru in armata…

To be continued…

Pentru ce traim?

Daca as adresa in mod arbitrar unor persoane intrebarea: “De ce traiesti?” toate ar veni imediat cu un raspuns. Fiecare ar raspunde ca traieste pentru ceea ce isi doreste. Unii ar spune ca traiesc sa-si vada copii lor mari si la casa lor, altii traiesc pentru a se realiza in viata, unii poate ca ar zice sa faca avere, altii sa manance, altii sa devina celebri, iar altii sa se distreze deoarece viata e scurta .

Eu daca as primi aceasta intrebare nu cred ca as putea sa-mi exprim parerea imediat…As sta intai sa ma gandesc la situatia in care a aflu si sa descopar ce anume m-ar motiva sa traiesc in acel moment. In momentul acesta in care scriu aceste randuri singurul lucru care ma tine in viata este frica de moarte, si nu orice frica, ci frica de a  muri degeaba. Cum vine asta? Chiar daca ar fi sa mor maine nu mi-ar parea rau daca as sti ca am facut ceva in timpul pe care l-am trait care sa conteze pentru cineva drag mie, adica sa mor impacat cu gandul ca am facut ceea ce trebuia pentru persoana care trebuia…

Doua persoane pentru care as face orice indiferent de situatie sunt fratemiu: Adi si soramea: Alina. Ei sunt cei care mi-au fost mai aproape atunci cand trebuia. Chiar daca am mai avut divergente cu ei, tot fratii mei raman si altii ca ei nu voi mai avea niciodata…

Sunt lucruri pentru care nu merita sa mori indiferent de cat de mult ai tine la ele, cum ar fi banii, celebritatea, tara ta, recunostiinta vesnica,  echipa favorita etc…, dar sunt si lucruri pentru care moartea nu cunoaste limite cum ar fi supravietuirea unei persoane apropiate, dorinta de razbunare sau binele celor dragi.

Cred ca intr-un final as raspunde la intrebarea: “De ce traiesti?” cu raspunsul: “Sa nu mor degeaba…”

Amintiri…din copilarie

Chiar daca acest titlu ma duce cu gandul la cartea lui Creanga cu acelasi nume, continutul e altul, pentru ca personajele sunt altele.

Eu sunt actorul principal in aceasta varianta a “Amintirilor din copilarie…”,fiind vorba de inceputul vietii mele. Candva, am fost si eu un om, un om mic, adica, am fost copil, unul mic si prost chiar si cam tembel asa de felul lui:).

Nu stiu cum sunt altii, dar eu cand ma gandesc la mine imi aduc aminte asa printr-o ceata deasa…cum intr-o seara de iarna am vazut pentru prima data o pusca in viata mea…era adusa de tata parca cu ocazia Revolutii din ‘89. Era maro si era asezata in sufragerie pe patul care era rabatat la perete…

Si nu aveam decat 1 an si jumatate cand s-a intamplat acest lucru si totusi, mi-a ramas in memorie aceasta imagine…Mult timp nu am stiut de ce…dar pe masura ce m-am facut mai mare si mai putin prost si mai putin tembel am realizat oarecum ca aceasta priveliste se va transforma in destin: “Singur impotriva tuturor”.

Asa cum ultimul soldat se simte pe campul de lupta inconjurat de inamici, fiind singur impotriva lor si singura lui salvare e arma cu care lupta…cam asa sunt si eu in viata asta…singura diferenta dintre mine si soldat este ca arma mea este mintea mea…dar tot singur impotriva tuturor …

Scopul…

Acest blog nu l-am facut ca sa obtin ceva…l-am facut pentru a ramane ceva in urma mea…ganduri, amintiri, impresii, povestiri…despre ce inseamna viata si despre ce inseamna parucursul meu prin ea…cu bune cu rele…e viata mea…si doar eu pot decide ce sa fac cu ea…

Si de asemenea, cred ca l-am facut…ca peste ani….sa ma uit in urma sa vad de unde am plecat si unde am ajuns, sa imi dau seama daca am contat pe acest pamant sau daca am consumat aerul degeaba…