Bine sau rau…

Rau sau bine… Nu mai exista bine si rau pe lumea asta. Totul poate sa fie si bine si rau. Nu prea mai exista corect sau gresit. Cu toata educatia, cu toate cunostiintele care sunt la indemana omenirii, ea – omenirea – in majoritatea ei covarsitoare prefera sa se indobitoceasca pe zi ce trece, prefera sa fie mai rea cu fiecare ocazie.

Degeaba am incercat sa fiu ok cu lumea. Lumea tot nu a tinut cont de nimic. Lumea e indiferenta, lumii nu ii mai pasa de nimic altceva decat cum sa il coboare si pe cel de langa el la nivelul ei; cu cat mai jos cu atat mai bine.

Zilnic spre si in autobuzul spre munca omor in mintea mea zeci de persoane, doar pentru ca pot, si pentru ca in opinia mea persoanele respective sunt de genul celor de mai sus. Sunt un asasin in serie. In mintea mea. Sunt si oameni pe care i-as face regi daca as putea, datorita atitudinii lor fata de viata, oameni pe chipul carora citesc conduite morale pe care eu le consider drepte si demne; putini, totusi, ce-i drept. DAR, cine sunt eu sa consider ce e bine si ce e rau, poate ca ma insel, poate ca le omor degeaba in imaginatia mea, poate ca eu sunt de vina si nu m-am adaptat anormalitatii care a devenit normalitate intre timp. Bine sau rau? rau sau bine? hmmm…

Romania a ajuns o jungla, cel mai puternic, cel mai hot, cel mai curva, cel mai ce, reuseste sa-si castige un loc, undeva, acolo. Nu esti cu ei, inseamna ca esti impotriva lor. Esti impotriva lor, nu existi. Oameni oameni, aproape la fel de multi ca unicornii si dinozaurii…Si ii vad din cand in cand pe cate unul cum renunta la lupta care nu ar trebui sa existe si devine membru al anormalitatii cotropitoare.

Au trecut aproape 3 ani si jumatate de cand am varsat ultima data o lacrima pentru cineva. Am uitat ce sunt alea sentimente, ce e aia mila, ce e aia compasiune, ce e aia iubire neconditionata. Sunt amintiri vagi acesti termeni pentru mine. Am uitat aproape…

Simt cum virusul incepe sa ma atace si pe mine. Sa lupt? Pentru ce? De ce? Pentru cine? Pentru mine? Pentru ca asa trebuie? Pentru ca asa e bine? Sa renunt? Tot ce stiu e ca vreau sa se termine odata cu lumea asta pe care o urasc. O urasc pentru ca la un momentdat am iubit-o. Am crezut ca e un loc in care poate exista intelegere si ratiune. Nu m-am inselat niciodata mai amarnic ca acum.

Un asteroid, un razboi nuclear, o epidemie, o pandemie, o invazie extraterestra, foamete, seceta, cutremure, vulcani. Ceva-ceva trebuie sa exsite sa curme aceasta agonie. A mea cel putin… de la imaginatie la realitate nu e cale lunga…vointa face diferenta…

…si rau si bun…

Un sfert de secol…

… de cand ma aflu pe planeta asta.

Ultimul an a fost cel mai distructiv pentru mine. Pe aproape toate planurile. Si emotional, si fizic.

Fizic am inceput sa imbatranesc, sa ma autodistrug cu munca. 1 an de zile fara concediu. 1 an de zile in care in 80% din timpul treaz il pierdeam in fata monitorului. De ce nu imi gasesc si eu alinarea in bautura sau droguri, si nu in munca?

Emotional… am dat la o parte anumite persoane din jurul vietii mele. Cu 2-3 exceptii sunt singur. Singur-singurel. Si e bine. Si e si rau.

La 25 de ani nu ma mai recunosc ca cel de acum 1 an…

La 25 de ani nu mai pot avea sentimente…

La 25 de ani ura mea fata de lumea asta a atins praguri maxime, urasc mai mult ca niciodata totul, chiar si pe mine…

La 25 de ani imi doresc razbunare…

La 25 de ani am incetat sa mai fiu eu, tipul ala de treaba, luat de fraier…

La 25 de ani am devenit cel mai mare nemernic, voi profita de tine cu orice ocazie, daca ai capacitati intelectuale si refuzi sa le folosesti…

La 25 de ani nu mai exista limite pentru mine…

La 25 de ani imi voi irosi 1 an din viata sa iti arat ca ai gresit…

La 25 de ani sfarsitul e mai aproape ca niciodata…

17 mai 2013…

O zi de vineri ca oricare alta… trezit dimineata, mers la lucru, lucrat, venit acasa, mancat, butonat… mai tarziu dormit. Dar nu e bine. Ceva nu se leaga. Muzica ruleaza. Mi-a ramas in cap melodia lui Smiley – Plec pe Marte…. De-as avea bilet… acum as pleca. Mi-am adus aminte de “de maine”…au trecut luni bune de zile de cand nu imi mai zic nimic “de maine”… dar nici de acum nu ma apuc. Pur si simplu nu imi mai planific nimic. Si culmea. Nimic se intampla. Nimic azi, nimic ieri, nimic maine. Timpul trece. Al naibii de repede, prea repede. Ieri parca a fost luni, au trecut cele 40 de ore de munca… a trecut si saptamana…

Ma plimbam aseara prin oras, eram pe bulevardul Saturn daca nu ma insel, eram singur pe drum, era tarziu, cu castile in urechi si mergeam, si treceam pe langa zone in care s-au intamplat lucruri in trecutul meu. Chiar daca de la unele au trecut si 6-7 ani… ma vedeam in locurile respective facand lucrurile de le faceam atunci. Si era ca ieri, asa de bine le tineam minte…si au trecut anii. Prea repede. daca 7 ani ii vedeam ca si cum ar fi fost ieri… cand mai simt ca as trai? Maine-poimaine parca aud cum imi ticaie ceasul pentru ultima data si gata. Si ce am realizat? Doar ca am fost contra sistemului? Nimeni nu isi va aduce aminte asta… lumea uita, uita prea repede orice as face. Asa e lumea, uituca.

Eu nu sunt ca restul. Nu ma incadrez in sistem. Sunt contra. Vreau prea mult. Dar am prea putin timp. Trebuie sa il fac sa conteze, sau sa incerc macar, sa si reusesc ar fi ideal. Si daca reusesc ce? Daca reusesc castig ceva? Cui trebuie sa ii demonstrez ca sunt apt? Persoanelor pe care le urasc, persoanelor pe care le-am parasit, persoanelor care m-au parasit? De ce as incerca sa arat ceva persoanelor de care nu imi mai pasa, persoanelor carora nu le mai pasa. Parca nu as fi intreg la minte.

Uit de tot, uit de mine, uit de lume. Uit ca nu ar trebui sa existe cenzura in viata mea. Adica in ce caz mai pot spune intr-un mod sfatuitor la altii “be the best and fuck the rest” daca nici eu nu mai fuck the rest. Cateodata ma cenzurez din cauza persoanelor pe care le urasc/ma urasc. Nuvreau sa le dau satisfactia esecului meu. Dar odata cu asta nici nu pot sa am satisfactia victoriei daca ar fi cazul. E un cerc vicios. Sa fie orgoliul meu prea mare? posibil. Dar asta se bate cap in cap cu tot ce imi sopteam tot timpul asta in subconstient. Ma intuneca propriile ganduri. Devin nociv pentru mine. Mai exista scapare? Sau se va termina totul “tragic”?

Pana acum nu m-ar fi caracterizat profitarea de pe urma celor prosti (prosti de oras, nu cei cu adevarat prosti), dar acum parca incepe sa imi pese din ce in ce mai putin de cei vai de steaua lor de prosti. Daca voi nu ma vreti, eu va vreau. Ca asa-i in tenis.

Azi m-am bucurat cand am aflat ca a murit inca o persoana care mi-a gresit. Murise de vreo 2 ani cica. Karma dulce Karma.

Si da, as vrea sa stiu cum se sfarseste totul cu mine, sa merg in viitor si sa vad, nu as schimba evenimentul, dar as incerca sa il fac cat mai epic momentul acela…

Cele 2 luni…

Au trecut cele 2 luni in care mi-am propus sa nu ies nicaieri si sa ma axez doar pe munca si studiu. Am reusit, cu o singura scapare. Ce am pierdut? Nimic. Am realizat ca numarul prieteneilor mei s-a injumatatit… de la vreo maxim 4 la vreo maxim 2. Am reusit sa si slabesc vreo 7 -8 kg. Deci pot sa confirm ca iesitul  in oras ingrasa. Cel putin in cazul meu. Sau mai bine zis neiesitul in oras slabeste. Cel putin in cazul meu. Nu credeam ca se poate face un studiu relevant pe aceasta tema, dar realitatea mi-a demonstrat contrariul.

In prima luna a fost mai greu, mereu aveam tendinta sa pun mana pe telefon, sa sun pe cineva si sa ii propun sa iesim. Dar m-am luat cu altceva, mi-am bagat capul in munca, in butonat si a trecut. Din a doua luna deja incepusera sa mi se para straniu sa vreau sa merg undeva in afara de birou si acasa, deja ma obisnuisem cu gandul ca am mai mult timp liber, de mai multa liniste, de mai putina “vorbarie de 2 bani” auzita la diverse persoane.

Timpul se scurge foarte repede cand intri intr-o astfel de rutina. Munca – acasa – somn – munca…. Nu mai realizezi ca e luni sau joi, ca e weekend sau zi de lucru. Nu e neaparat rau mai ales cand vrei sa treaca timpul pe modul fast-forward. Cel mai bun aliat intr-un astfel de caz e muzica preferta – te opreste sa o iei razna cand simti ca o iei razna.

Aceasta pseudo-solitudine mi-a raspuns si la cateva intrebari in legatura cu viitorul meu. Intrebari la care refuzam sa cred ca poate exista un astfel de raspuns. Sper totusi ca viata sa-mi arate contrariul, daca nu ii voi arata eu vietii…

“Fiti atenti la gandurile voastre. Ele sunt inceputul faptelor” – Lao Zi

Viata noua…

Ajungi la capatul puterilor, ajungi sa te saturi de toti pe care poate i-ai iubit candva, sau ai tinut la ei, ajungi sa te saturi de toate prostiile lor, pur si simplu nu mai poti sa le asculti nici o prostie care le iese pe gura…

Ai incercat sa le vrei binele, le-ai dat sanse, ai incercat sa ii faci sa inteleaga, ei nu si nu, o tin pe a lor, ca nu e asa – ei sunt miezul, ei stiu cat de cool e viata lor boema, ei stiu tot ce e mai bine, tu esti tu, tu esti un nimic,  tu nu stii nimic, tu stai in calea fericirii lor, ai fost bun cat ai fost la nivelul lor, acum esti un gunoi si nu mai merita sa isi consume timpul cu tine (in conditiile in care in ultimii ani tu ai devenit mai bun, iar ei au ars-o aiurea).

Destul de corect ar zice unii. Si altii. Si eu. Toti avem o viata si trebuie sa incercam sa ne-o facem cat mai buna, cat mai placuta. Dar sa vii sa imi spui la un momentdat ca tu inca mai stii cum e viata mea si ce fac si ce dreg dupa ce m-ai dat la o parte, dupa ce tu ti-ai vazut de viata ta si eu am am acceptat asta si am mers mai departe si mi-am vazut de viata mea, nu e ok. Ai vrut alta viata. Ramai cu aia. Dar nu incerca sa imi arati cat de grozava esti tu si cat de senzationala e viata ta. Nu ma intereseaza. Chiar nu.

…

Viata din reflex…

Eu nu mai traiesc de mult, am uitat ce inseamna sa traiesc. Traiesc din reflex, de pe o zi pe alta, nu am un scop precis, nu am un tel anume, pur si simplu traiesc pentru ca nu vreau sa mor aiurea. Dar nici nu traiesc. Nu simt ca traiesc. Traiesc cu gandul ca intr-o zi va fi bine, cum a fost candva… Dar ziua aia nu mai vine, ziua aia e din ce in ce mai departe… la inceput credeam ca banii fac viata mai usoara. M-am zbatut, i-am obtinut, m-am saturat de ei, m-am saturat sa fug dupa ei, i-am prins, i-am tocat… fericirea nu s-a lasat cumparata.

Apoi am zis hai sa investesc in mine, sa devin din ce in ce mai bun in varii domenii… am investit in carti, intr-o asa zisa pseudo-cultura. Am citit zeci, sute de  carti in ultimi ani. Am aflat lucruri interesante, am simtit ca ma dezvolt, ca devin mai bun. Am devenit si mai bun. Si tot degeaba. Tot nu imi gasesc locul. Am devenit bun degeaba. Nimeni nu ma apreciaza, nimeni nu da 2 bani pe ceea ce stiu si ce as putea sa fac cu ceea ce stiu.

Am zis sa investesc si in sentimente… mult, mult prea mult, cativa ani buni. Nu pot sa spun ca i-am risipit, dar nici ca m-au ajutat in vre-un fel anume, decat sa spun la urma: “nu a mers nici asa”. Poate doar sa traiesc in zilele innorate din amintirile vagi create… Am incercat sa fiu acolo, sa fiu empatic cu fiinta respectiva, sa fiu eu, sa fiu altfel de eu, sa nu fiu eu, sa incerc sa o inteleg…  eu am inteles. ea nu… Da, recunosc, am castigat asa cativa prieteni pe viata (oare e mult spus viata? cu prima ocazie ii va durea undeva de mine… sper…)

Am incercat sa fiu si fals, sa ma prefac ca sunt unul de-al turmei. Sa fac toate prostiile pe care le faceti si voi. Nu mi-a reusit. Nu am putut sa fiu asa de fals ca voi, si am incercat, credeti-ma ca am incercat.

Imi place sa cunosc oameni, sa ma simt bine cu ei, sa vorbim, sa glumim, sa radem, sa ne punem mintea la cap, dar trebuie o minima calitate pentru toate astea, calitate pe care nu am gasit-o, sau macar vazut-o prea des…

In conditiile astea ce mai inseamna bine sau rau, ce mai e moral sau imoral? Traiesc intr-o lume si vremuri in care simt ca nu apartin, traiesc intr-un conglomerat de tot ce nu conteaza pentru mine. Poate sa imi spuna cineva ce e bine sau rau? ce sa  fac sau sa nu fac?  Ce ramane de facut?

Sau poate ar trebui sa traiesc in continuare viata din reflex, cu gandul ca maine ar fi o zi mai buna decat azi, si mai putin buna decat poimaine…

S-a terminat…

…cu vechiul job. Ma saturasem. Nu mai merita. Cat puteam sa mai las de la mine? Ma saturasem sa imi bat doar eu capul. Sa ma implic doar eu, iar altii sa culeaga doar roadele. De ce sa imi toc nervii pentru un job? Am lucruri mai bune de facut cu viata mea. Unde sunt acum e mai relax. Ma simt mai bine. Simt ca am progresat. Asta e si scopul meu.

Ultimul an a fost unul de progres, unul de crestere. Am plecat de la un birou plin de proaste care nu stiau altceva decat sa macane si sefii isi insuseau ideile mele in fata sefilor mai mari, am trecut apoi printr-un birou in care seful avea intr-un fel sau altu mereu carnea in gura si m-am oprit acum intr-un loc in care oamenii sunt oameni. A fost anul in care am dus la alt nivel tot ce stiam eu despre meseria mea. Si inca mai e loc de mai bine. Am ajuns in puctul in care simt ca sunt rasplatit pentru sutele de nopti nedormite in care stateam si butonam doar ca sa mai invat ceva, asta in timp ce multi din cunoscutii mei se distrau. Pot sa le dau cu usurinta peste nas parintilor care credeau ca nu o sa se aleaga nimic cu viata mea daca nu am terminat facultatea. Cred ca a fost Cu siguranta a fost cea mai buna alegere sa ma las de facultate. Nu ma invata nimic util din ceea ce doream eu sa fac. Au fost cei mai minunati ani de facultate cei pe care nu i-am facut. Au fost ani in care am inteles care e mersul in viata asta de 2 bani. Am inteles ca daca eu nu fac ceva pentru mine, nimeni nu o va face, oricat de prieten ar fi cu mine.

Io am invatat ca totu are o continuare
Ca nu exista munca fara sa ai o consolare
Intr-o oarecare masura e tare
Sa crezi macar pt o secunda ca ai lumea la picioare
Am invatat sa am rabdare ca totu-ti iese
Atunci cand nimeni nu te crede-n stare

Guess Who – Nicio grija

 

 

Banii nu aduc fericirea…

Stiu asta. De foarte mult timp. Dar astazi mi-am adus aminte pe propria piele. Azi a fost prima zi dupa extrem de mult timp cand mi-am terminat programul la ora 2. Cand am plecat de la birou, chiar nu imi venea sa cred ca scap asa devreme. Ma simteam ca un sclav pe plantatie dupa ce a fost eliberat. Nu imi vedea sa cred ca vad “lumina zilei” si nu e pauza de masa cat mergeam pana la magazin sa iau ceva. M-am simtit oarecum eliberat. Stiu ca momentan situatia mea nu e prea ok, dar sentimentul acela de libertate si lipsa stresului compensa tot. Am mers pe jos acasa, era soare, putin caldut. Nici zilele libere din perioada asta nu mi-au adus atat liniste. Chiar si in zilele libere cand teoretic nu trebuia sa fac nimic legat de munca, nu ma puteam abtine.

Imi e dor de zilele de acum mai bine de un an, atunci cand hoinaream prin toata tara si singura preocupare era intrebarea: “unde mergem saptamana viitoare?” Dar acele zile au apus. Trebuie sa creez altele, mai bune ca acelea, dar e de munca…

Banii nu aduc fericirea…banii vin si pleaca… amintirile raman…

2012…

2012 a fost anul in care…

… am muncit cel mai mult de pana acum in viata mea, poate nu la fel de intens, dar cel mai mult.

… am aflat ca pentru unii prietenia lor costa.

… am realizat ca fericirea e doar o speranta desarta.

… mi-a pasat mai putin ca pana acum, dar mai mult ca in 2013.

… am inceput sa port ochelari de vedere.

… am vorbit mai putin, am ascultat mai mult.

… am refuzat sa iubesc.

… am incercat sa devin o persoana mai buna (nu am reusit).

… mi-am dorit sa se sfarseasca lumea asta in care traiesc.

… am invatat sa nu mai zic “de maine”.

…

2013? Sper sa fie mai rau ca 2012…

Am gresit…

Aseara. Cand discutam. Cand am zis “da tu nu ai fost niciodata a mea”. Nu a sunat bine deloc. Un om nu poate apartine altui om niciodata. Oamenii trebuie sa fie liberi sa gandeasca, sa faca si sa simta orice cred ei de cuviinta. Asta e parerea mea. Asta a fost din totdeauna. Nimeni nu e stapanul nimanui.

Ma refeream la lucruri de facut in viata. Nu mai am lucruri pentru care sa mai traiesc ca sa le fac. Tot ce am vrut am facut. Ce as vrea sa mai fac in viitor, doar mofturi.

Si “de azi” sa plec de pe lumea asta nu as avea niciun regret, decat poate acela ca nu am incercat sa inteleg mai bine anumiti oameni. As pleca impacat cu mine, cu gandul meu si cu ratiunea ca am incercat sa fac totul cat mai bine. Ca nu a iesit ceea ce speram, ca nu s-a intamplat asa cum doream… partea a doua…

Stiu ca gresesc mai mereu, dar nu o fac voit. Doar ca asa imi iese… Scuza-ma…